joi, 31 martie 2011

Pe cine iubește Marina mai mult?

Există anumite limite ale bunului simț. Tot așa precum există și norme etice, care ar trebui să fie respectate inclusiv de politicieni. Astfel, etica elementară spune că nu poți exploata un copil în numele unor ambiții politice.

După ce Vlad Filat a făcut tămbălău în jurul micuței Marina, acum a venit rândul lui Chirtoacă. Aceeași Marina, aceeași istorie cu biroul "cel mai, cel mai", din nou mediatizare. Din nou Marina spune lucruri trăsnite. Iar societatea se delectează și se amuză.

Cine le-a dat dreptul acestor doi indivizi să tot insiste în jurul unei biete copile, vădit traumatizate de situația precară a familiei sale (drept dovadă - mărturiile educatoarei citate de Timpul, despre comportamentul uneori agresiv al fetiței, sau fraza cu tăiatul gâtului)? De ce nu se pot opri odată, proiectându-și atenția asupra tuturor copiilor din Centrul unde se află Marina? Vă închipuiți cât de neglijați se simt ceilalți copii, colegii ei, când toată atenția se îndreaptă doar spre această copilă. Da, simpatică, da, talentată, da, plină de natralețe. Dar nu cred că e cazul s-o transforme cineva în jucărie politică.

De ce nu încearcă nici unul dintre ei să se întâlnească cu mama Marinei, să discute cu ea, să-i ajute să-și găsească o slujbă, ca s-o poată lua acasă pe fetița ei? Pentru că această întâlnire nu ar mai fi la fel de sentimentală, probabil.

Trist, trist și rușinos. Pentru că niște oameni mari nu înțeleg care ar putea fi consecințele faptelor sale peste un timp, când vor găsi de cuviință să scoată în evidență alte subiecte. Iar Marina va aștepta. Cadourile promise, sau altele, presa, iar colegi nu vor ezita s-o tachineze.

Toate trebuie să aibă o măsură.

joi, 24 martie 2011

Nu mor câinii când vor stăpânii

Azi dimineață urmăream un reportaj TV despre femeile moldovence în Italia.

Nu zic, o fi greu, o fi pleca cândva gonite de sărăcie și de dorința de a oferi familiei o viață mai bună. Dar ceea ce am auzit, m-a indignat profund.

O cucoană bine merci, își depăna istoria care, bănuiesc, ar fi trebuit să ne miște până la lacrimi.

A pecat în Italia acum 7 ani. Între timp, părinții i-au murit și ea nu a venit la înmormântare, apoi fiica s-a măritat și ea nu a fost la nuntă, apoi soțul a divorțat unilateral de ea.

- Doar câinele mă mai așteaptă, - se plânge femeia, - numai el mi-a rămas fidel...

D'apoi stau eu și mă întreb, femeie dragă, o mai fi trăind câinele cela despre care crezi că ți-e fidel până acum?! Și pentru cine și pentru ce zici Dumneata că lucrezi, dacă și cele mai fericite, și cele mai tragice momente din viața familei au trecut pe lângă tine? Dacă n-ai zis măcar o dată: "Ardă-i focul de bani, la ce îmi trebuiesc ei mie, dacă m-am transformat numai în mașină de câștigat euro?!"

Sincer, nu mi-a fost milă de loc de tipă. Pentru că știu o mulțime de neveste care și-au lăsat pruncii prin Moldova, considerând că 100 de euro pe lună sunt mai calzi decât brațele mamei. Iar atunci când au revenit peste 7-8 ani erau supărate că proprii copii nu le-au sărit în gât, tratându-le cu indiferență. Apoi, după o lună, și-au făcut din nou bagajele, declarând iritate, că le enervează țara asta și că nu înțeleg cum putem noi trăi aici. Lasându-i pe copii, soți, părinți tot în țara care nu le mai miroase bine.

În fond, cred că cel mai adecvat a reacționat la acest reportaj soțul meu, care după ce cucoana a declarat că numai câinele îi mai rămâne fidel, a comentat scut și răspicat:

- Normal, bărbat-so doar nu-i câine...

luni, 21 martie 2011

Dacă troleibuzele ar fi oameni...

Dacă troleibuzele ar fi oameni, ele ar fi ma conștiincioase din punct de vedere politic.
Ele ar scrie cerere și ar intra în partid.
Ele ar merge mai lin prin gropile din Chișinău atunci când ar avea la bord o majoritate, eventual, PLDM-istă și și-ar avânta "pachioaștele" în zbor, asemeni păsărilor, când vre-un locuitor obosit de la Hâncești și-ar dori să ajungă cu alai acasă.

Dacă troleibuzele ar fi oameni, ele ar roși. De ciudă și de rușine. Sau poate din apartenență politică. De fapt, din apartenență ar roși și caragioasele PAZicuri chinezești cu care ne-a fericit Olejca acum câțiva ani.

Dacă troleibuzele ar fi oameni, ele ar înjura și s-ar întoarce înapoi în patria lor, pentru că acolo există un singur Barosan, stăpân pe toți și pe toate și lor le este mut mai clar în fața cui să-și aplece "pachioaștele".

luni, 14 martie 2011

Moldovenii nu-s japonezi

Priveam ieri cutremurată imagini din Japonia de după tsunami. Doamne, cât de neputincioși suntem în fața naturii!

Dar altceva m-a uimit mai tare decât forța cataclismului. Am rămas uimită de calmul oamenilor și de stoicismul cu care fac față greutăților.

N-am văzut oameni blestemând Guvernul nipon pentru ce li s-a întâmplat. Nimeni nu învinuia pe nimeni pentru averea pierdută, pe care, probabil, niponii o agonisesc la fel de greu ca și moldovenii. N-am văzut pe nimeni refuzâd fățiș să se evacueze pentru că nu vrea să lase capra și găinile în ocol. Pentru că niponii știu: viața e mai presus decât toate. Și că un sac de grâu sau făină primit în plus după catastrofă, nu o să-ți aducă freicirea.

În Japonia nu ajunge apă de băut, dar oamenii stau cuminți în rând ca să primească minimul de apă necesar. În alt reportaj am văzut cum japonezii, cuminți, calmi și organizați stăteau la coadă ca să primească fiecare o franzelă și o roșie. Vă închipuiți ce ar fi spus moldovenii dacă ar fi fost tratați cu același complet alimentar? Ar fi aruncat pâinea în fața celor care le-au adus-o, declarând că sunt luați în râs.

Pentru că moldovenii nu sunt japonezi. Din păcate.

Sindromul Stokholm și politicul moldovenesc

Of, și credeam că nu am să scriu despre politic pe acest blog!

Ieri am văzut cu ochii noștri cum politicenii moldoveni se dedau sindromului Stokholm. Altfel nu pot înțelege cum AMN a decis fuzionarea pentru alegerile locale cu PLDM. AMN, totuși, nu este un partid de ieri - de azi, are în spate o enormă experiență, în special în regiuni, unde a avut prin tradiție o reprezentare de invidiat.

Doar prin acest sindrom pot să-mi explic motivația care face un partid metodic dezmembrat de către celălalt pe parcursul întregului an să se lase digerat până la capăt.

Ce l-a făcut pe Urechian să lase Soarele eclipsat de umbra stejarului? De ce a uitat că acum câteva luni îi reproșa colegului său de alianță genrarea de turism politic? Dorința de a reveni în Primărie? Are garanții?

NOTĂ

Sindromul Stockholm descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să simpatizeze cu răpitorul. Persoanele captive încep în a se identifica cu răpitorii, ca și un mecanism defensiv, din teama de violență. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sunt amplificate, întrucât intr-o situație de captivitate, lipsa perspectivelor este prin definiție imposibilă. Încercările de evadare sunt și ele percepute ca și o amenințare, întrucât într-o tentativă de evadare, există marele risc ca cel răpit să fie afectat și rănit.

Ca și o consecință, victima devine hiper-vigilență în privința nevoilor răpitorului și neștiutoare în privința propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, intrucat ar pierde singura relație pozitivă formată - cea cu răpitorul.

joi, 3 martie 2011

Marina și Zdubii, sau Grea e viața de Premier

Nu e un lucru nou ca eu nu sunt mare fan al Dlui Filat, dar asta nu mă impiedica să apreciez și calitățile pozitive ale acestuia, și realizările, chiar dacă îi mai dau câte un ghiont liliput (vorba lui Vasilcău) atunci când prea plonjează în strategii sofisticate de publicity.

De data asta, insa, vreau chiar să-l ghontesc de-a binelea.

Ba bine, Dom' Premier, vreau să-l întreb eu, cum vine asta? După ce ai fost o săptămână și ceva în deplasare peste hotarele țării (în scopuri personale), fapt care a intervenit la scurt timp după o altă vizită în scopuri personale, ajungi în cabinetul matale "tare fumos" (vorba Marinei, că eu nu l-am văzut cu ochii mei) și te apuci de întâlnit și de făcut fotografii ba cu Marina, care sărmana n-are nici o vina ca s-a transformat peste noapte în vedetă media, ba cu Zdubii!

Și atunci cum să nu se uite omul la televizor și să ofteze: Greeea e viața de Premier, măi-măi..

miercuri, 2 martie 2011

Nuștiucum, da n-așă

Priveam azi dimineață televizorul și mă îngrozeam de reacțiile oamenilor la muzica lui Eugen Doga, care acum, prin inițiativa Primăriei, a început să fie difuzată în transportul public.

Îi las la o parte pe cei cărora, eventual, nu le place muzica Maestrului (gusturile nu se discută). Dar am auzit de la vreo cinci replici de următorul tip:

- Nu ne trebuie nouă muzică, viața și așa e grea.
- De muzică ne arde nouă, că-i greu!, și tot așa, și tot așa.

Și atunci mă întreb și eu, da de ce va arde vouă fraților, că nici muzica oferită gratis nu vă mai bucură? Cum de atunci când ascultați muzică pe la nunți și cumetrii, ducând ultimul ban de acasă, viața nu-i tot atât de grea!?

Atunci când am fost găsiți cea mai alcoolizată nație din lume, ați comentat că bem de viață grea. Când refuzați să le cumpărați copiilor caiete, spuneți că viața e grea, și n-o să fie tăți miniștri, și că aveți aceleași botezuri și cumetrii și vă trebuie bani. Da acolo tot răsună muzica. Acolo nu vă doare capul?!

Și dacă viața e grea, ș-a gândit și primarul, poate stângaci, să vă ofere un minut de bucurie. Iar voi cum ați răspuns?

Am cam făcut un obicei din a respinge orice mișcare a celor care vor să miște măcar un pic. La toate avem un răspuns: "Așă nu-i ghini!". Dar dacă urnează întrebarea logică: "Da cum e bine?", raspunsul este cunoscut: NUȘTIUCUM, da N-AȘĂ.