vineri, 2 martie 2018

Să-ți fie de ”BINE”, țară!

Colegul meu Igor Guzun, ofering autograf
prietenei mele Victoria Șestovschi 

Există, totuși, ceva magic în postura mea de cititor al cărților scrise de cei cu care am împărțit uneori o bucată de pâine în căminul 6. Sau am spus bancuri. Sau am chiulit împreună de la orele decanului.

Deoarece am impresia că știu exact, sau aproape exact, ce-a vrut autorul să spună cu fiecare virgulă, de ce a pus punctul anume aici. Pentru că am ajuns să mă reflect în fiecare silabă ca într-o oglindă.

Cei care ne-au fost colegi la Jurnalism au poate un privilegiu unic – șă fie colegi, deodată, cu doi maieștri în a da strălucire nouă cuvintelor: am fost colegi și cu Igor Guzun și cu bunul lui prieten Doru Ciocanu. Fiecare dintre ei m-a făcut să mă simt, când le-am citit cărțile, legănată, alintată și veșnic copil. Pentru că am rezonat cu fiecare literă.

ColPentru că am sorbit orice joc de cuvinte și tâlcuri din”Vinil" Igor și mi-am dat frâu amintirilor, dorurilor și nostalgiilor. Pentru că prima dorință pe care am avut-o a fost să țin minte cartea asta pe de rost. Pentru că ea exprima exact ceea ce ași fi vrut și eu să spun, dar n-am găsit inspirația sau momentul potrivit, sau, poate, talent.

Pentru că am dus mai departe fanteziile lui Doru din ”Dicționarul auafed” pe care le-am categorisit în mintea mea de nici pe departe critic literat drept ”cai verzi pe pereți”. Și asta nu pentru că ar fi o notă negativă, ci pentru că un alt termen, mai înălțător, mai aproape și mai concludent pentru acest gen literar n-am găsit. Acei cai verzi pe pereți pe care ni-i desenam în mintea noastră când eram mai mici de-o șchioapă. 

Iar apoi , citindu-i ”Amintirile de pe planeta M”, l-am inclus pe Doru în categoria literaților care scriu ”povești cu zmei”, adică a celor, care sunt plini de fantezii până adorm, ca apoi, la momentul trecerii de la conștient spre somn dulce, să tresară cu câte o poveste pe care nici ei nu mai știu dacă e adevăr sau închipuire.

Și pentru că ”Bine” este o carte binevenită și binegândită, în care, așa cum îi este feleșagul, Igor Guzun, nu face loc decât cuvintelor cu greutate, cu ”tronc la inimă”. Și, dealtfel, mă încântă mereu această relație deosebită a lui cu cuvântul! El știe să-l descopere, apoi să-l re-descoere, să-l disciplineze dacă e nevoie și să-l elimine, dacă nu aici îi e locul. Și eu pot să-mi închipui cât de geloase sunt cuvintele care nu ajung să explice tâlcurile lui Guzun!

Verbul ”a pleca” este unul foarte dureros în contextul nostru autohton. Pentru că el a devenit sinonim cu prea multe cuvinte – optimism și pesimism, viitor și lehamete, sărăcie și speranță. Și pentru acest ”a pleca” avem și un instrument propice, care se cheamă ”pașaport biometric”.

Dar ferice de noi că acum avem și un instrument propice și pentru verbul ”a reveni” – cărțile tale, Igor Guzun. Atat ”Vinil” cât și ”Bine”, care sunt asemeni unui pașaport biometric de revenire – la normal, la rădăcini, la părinți, la locul de unde, vorba ta  ”abia am plecat, dar deja îi ducem dorul”și unde ”ne bucurăm că răsare grâul, de parcă ar încolți speranța”.