Matematica școlii

Urmăream ieri un reportaj despre vizita lui Marian Lupu la Edineț și discuția acestuia cu profesorii din școlile locale. Și, sincer vorbind, după mai multe reportaje de acest gen nu înțeleg câteva lucruri:

1.  De unde vine supărarea aceasta a profesorilor pentru clasele cu peste 30 de elevi? Eu, personal am învățat în clasă de 36 de elevi. Dintre care 10 au fost eminenți. 3 au luat medalii. Soțul zice că ei tot erau 36. Cam acesta este standardul pentru o școală normală. De ce, adică, un profesor nu poate să muncească decât cu 20-25 de elevi? Să nu-mi argumentați cu performanța, pentru că ea există foarte rar.  Și de cele mai multe ori este garantată de efortul elev+părinți, pentru că de, așa ni se spune azi la școală - părinții au un rol determinant, mizăm pe efortul lor (financiar, moral, educativ, de tot felul). Și părinții depun efortul, pentru că profesorul nu mai vrea să ia parte activă în viața elevului, el nu mai este direct responsabil de reușita acestuia. Vă asigur, că dacă mâine s-ar găsi o formulă de calcul al salariului raportat la numărul de copii instruiți, numărul acestora nu ar mai deranja pe nimeni, ba din contra.

2. De ce s-au trezit copiii din școlile de circumscripție fără bănci și scaune suficiente în clase? Sau nimănui nu i-a dat prin cap să trecă de la balanța unei școli la balanța alteia bănci, scaune sau table de clasă? Să nu-mi spuneți că li s-a dat foc sau au fost cărate pe la case. Pur și simplu, sistemul nostru educațional nu ia în serios procesul de optimizare, sperând că o trece și asta și toate vor reveni la locul lor. Eu zic că majoritatea dintre ei sabotează.

3. Când vom introduce un sistem de evaluare a performanței profesorilor, care să permită părinților să verifice cine le educă copiii? Credeți că degeaba a apărut ideia cu BAC-ul profesorilor? Eu cred că toate cadrele didactice ar trebui să aibă câte un examen anual în baza căruia să li se confere grade, bonusuri, etc. Atunci vor ști și ei cum se simt elevii la BAC și cum să-i pregătească mai bine.

5. Când, în sfârțit, vom elimina sistemul de notare pentru lecțiile de educație muzicală, artă plastică, cultură fizică și educație tehnologică? Eu nu consider că aceste obiecte trebuie să fie eliminate din programele școlare, și nici că absența notării trebuie să știrbească din calitatea predării, ci doar sugerez că actuala formulă de notare pentru cum ai cântat, în cât ai alergat, cum ai desenat sau cum a împletit mama fularul este irelevantă. La aceste lecții copiii trebuie să acumuleze cunoștințe de cultură generală din plăcere.

Service de Moldova (II)

Eu, pentru cei care nu m-au văzut niciodată, am cam un metru și jumătate în înălțime. Atunci când nu vreau să șterg praful de pe lustră declar că am 1m 52cm, când am alte scopuri - spun că am 1 m 56. De ceva timp mai am si vre-o trei cucuie, grație unui designer genial și a unui alt geniu care i-a aprobat proiectele. Explic.

Moldova Agroindbank a decis, probabil, să crească securitatea celor care retrag bani de la bancomatele sale, atașând la ele un fel de semicabine. Frumoasă intenție, doar că aceste semicabine (păcat că nu pot atașa acum fotografia) sunt montate astfel, încât la intrare trebuie să stai vre-o treizeci de secunde ca să calculezi traiectoria mișcătii și să decizi cum pătrunzi înăuntru, iar la ieșire, când uiți să te mai gândești la lucrul acesta, te întorci și te pocnești de ele exact în frunte.

Acum îi  întreb pe cei de la MAIB: dacă cei cu înălțime mea și a Președintei Dvs, și care constituim minoritatea populației, ne facem cucuie în cap, atunci ce să mai zicem de clienții cu statură medie și peste mediu? Există o logică simplă a designului, indiferent de destinația acestuia - el trebuie să fie FUNCȚIONAL. Or în cazul vostru omul trebuie să intre și să iasă de sub aceste semicabine pe brânci.  

Sercice de Moldova. (I)

Probabil, mi-a fost lene. Sau nu am avut inspirație, sau vara a fost prea călduroasă, dar nu am mai intrat pe propriul blog din februarie. Azi revin. Și ma apuc de scris despre lucrurile cel puțin ciudate, dacă nu prostești cu care mă coicnesc zilnic și care mă enervează. Uneori, voi scrie și despre lucruri frumoase și emoționante. Azi încep cu colecția de prostii.

Alaltăieri reveneam din vacanță. Ora trecută de miezul nopții. Aeroportul Chișinău. Un singur avion aterizat - cel din Antalia. Controlul pașapoartelor - fără nici o problemă. Deja mă vedeam în pat, dormind, pentru că a doua zi urma să fiu la serviciu. Probabil că despre asta nu știa și administrația Aeroportului, care ne-a pus bagajele pe bandă rulantă abia peste 45 de minute. În tot acest răstimp m-am întrebat dacă poate Dl Jardan le descarcă singur din hala avionului. Altfel nu pot să înțeleg cum naiba i-a luat trei sferturi de oră ca s-o facă.

Aseara, din pură coincidență geografică am mers la restaurantul Roata Vremii de pe H. Botev. N-am ce să zic, frumoase flori și grădină. Dar eu aveam o simplă întâlnire, vroiam să petrec o oră cu fună-mea care era în Chișinău pentru 2 zile și nu aveam alt timp la dispoziție. Ne așezăm. Comandăm 2 beri obișnuite și una fără alcool. Ca să vezi - fără alcool nu au. Ș-atunci mă întreb - da ce fac oamenii care sunt la volan? Sau nu ne pasă că zilnic sunt stopați sute de șoferi cu alcolemie? Bine zic, aduceți-ne 2 beri și un suc. După care urmează ceva halucinant - noi nu servim numai băuturi. Trebuie să comandați și ceva de mâncare. Uite ăsta marketing de Moldova, frate! Da poate eu vreau să comand mai târziu! Sau poate că azi nu mi-e foame, da poate că nu vreau să mănânc. Ași mai fi înțeles pretenția dacă ar fi fost restaurantul arhiplin, dar așa - pe naiba, eram noi 3 și la o altă masă încă 6 persoane. Deci le place mai mult să stea degeaba, decât, urmând logica lor - să servească ceea ce dorești. Doar din motivul că aveam prea puțin timp la dispoziție am comandat și trei plăcinte de la Roata Vremii. Pe care nici n-am pus gura, au fost de decor. Le-am achitat, desigur. Și chiar dacă nu mor de vre-o 150 de lei cât au fost, oricum, sunt banii meii vreau să-i cheltui pe ceea ce vreau eu. La sfârșit, i-am zis cucoanei să-mi dea plăcintele la pachet. Sincer, deoarece nu aveam nici o poftă de plăcinte și pentru că înțelegeam că a doua zi vor fi țepene, le-am făcut surpriză lui Mozzart și Sher - câinii mei. Pentru că marketingul de la Roata Vremii e gândit pentru câini mai mult decât pentru oameni.

Sinistrați în capitală. Ghid de inteligență colectivă

Uite că ne-am trezit singuri în fața iernii. Cu temperaturi siberiene, nămeți ca în copilăriei și dacă acum o lună plângeam câ e prea cald, apoi ziceam că ne e dor de zăpada de cândva acum iar ne plângem pe soartă.

În fond, avem și de ce ne plânge. Eu personal, am stat fără căldură 48 de ore și am deja mai bine de 10 zile de când sunt fără apă. Printre prietenii mei mai sunt sinistrați de alde mine, de aceea am zis să scriu despre șmecheriile găsite de mine și ei pentru a face față condițiilor dificile. Poate că vor fi de ajutor cuiva. Sau poate mai scrieți și voi altele, ca să ne ajutăm cu un sfat bun unii pe alții.

În primul rând, vreau să zic că eu după toate aceste întâmplate, am început să-l înțeleg pe Chirtoacă. Eu am o casă, pe care parcă am pregătit-o de iarnă, parcă am făcut tot ce trebuia și oricum a căzut victimă. Apoi am chemat specialiști care mai de care, or, la un anumit moment toată lumea ne-a zis: " Ne pare rău, mai mult nu putem face nimic!" Da el are un oraș cu probleme din astea! Așa dar, iată câteva descoperiri și sfaturi:

1. La bloc în aceste ocndiții este mult mai simplu. Aici, de bine de rău, ai un SEL, care încet, dar reacționează. În sectorul particular ești doar tu și problema ta. Morală: scotocește în agendă, întreabă prietenii, rudele, dar fă rost de numere de telefoane ale instalatorilor, pentru orice eventualitate.

2. Dacă încă mai ai apă, nu închide toate robinetele. Lasă-l pe unul să picure. Asta va asigura circulația apei și va micșora riscul de îngheț. Chetuielile până la urmă nu vor fi enorme.

3. Dacă ți s-a dus cazanul, reacționează imediat și nu lăsa să înghețe apa în sistem. Sau scoate-o pe toată, sau dacă ai soluție antiîngheț, încearcă să nu permiți transformarea ei într-o masă asemeni jeleului. Pentru asta - încălzește țevile cu ceva. Cel mai bine e sa folosești reșouri electrice, ideal - foen industrial, dar uneori și cel de uscat părul te ajută. Mare atenție la locurile de îndoire - acolo sunt cele mai des locurile înghețate. Când folosești reșouri în fântâna de distribuție, improvizează un fel de cort, numai că în nici un caz nu trebuie să acoperi direct reșoul, chiar și pe cel cu ulei.

Pentru a evita suprarăcirea în noaptea accidentului (de obicei lucrurile astea le descoperi seara, atunci când te culci umple niște sticle de plastic cu apă fierbinte și utilizează-le pe post de termofor.

Și încă ceva, cât nu e târziu, bagă în sistem soluție anti îngheț, dacă ai doar apă - s-ar putea să-ți prindă bine.

4. Nu uita să plasezi locul prizei prelungitorului într-o cutie de carton, ca să nu ningă peste ea și să te trezești cu o pană de curent catastrofală. (asta în caul în care trebuie să încălzești la fântâna de afară)

5. Apa s-ar putea s-o ai abia la primăvară, când se topește afară, așa că uite cum te poți descurca:

- pentru WC, curățenie sau spălatul vaselor - adună zăpadă în găleți și las-o să se topească. Dacă vrei să grăbești procesul - o pui pe aragaz. A propos, vă anunț că dintr-o găleată de zăpadă abia de scoți 1 litru de apă.

- a propos de curățenie, poți profita de ocazie și scoate covoarele afară pentru a le curăța cu zăpadă. Efectul - maxim, cost - zero.

- lasă mofturile la o parte și cumpără câteva seturi de veselă din plastic. Așa vei evita problemele cu spălatul vaselor. Cel puțin a unei părți.

- Important! Dacă te confrunți cu o astfel de încercare, nu dispera. Ia-o ca pe o aventură de gen "trupele speciale în aplicație" și continuă să lupți.

Înțeleg că sfaturile mele nu au nici un rost dacă aveți un copil foarte mic, dar sper că nu ați pățit.

Dacă mai cunoașteți șiretlicuri - scriețile în comments-uri, ca să fim utili și altora.

Despre fericirea de a avea o familie fericită

Azi părinții mei sărbătoresc 43 de ani de căsnicie. Eu mă uit dintr-o parte la ei și mă întreb: "Care o fi secretul unei familii fericite?". Pentru că ei chiar sunt fericiți împreună și fiecare în parte. Greutățile prin care au trecut? Bucuriile pe care le-au împărțit? Eu? Nepoțelul?

În cazul lor este și curajul parte din fericire. Părinții mei sunt niște curajoși care niciodată nu s-au temut să ia decizii importante. Uneori le-au luat fără să stea pe gânduri, știind că doar de ei depinde rezultatul. Lucrul acesta m-au învățat și pe mine. Să nu te temi să trăiești. Mama mea are o vorbă: "Nu te apuca numai de un singur lucru, că ai putea să intri de unde ai ieșit. În rest, omul le poate face pe toate!"

La vărsta pe care o au, mama - 64 iar tata 73, părinții mei sunt uneori mai ceva ca niște copii. Nu că ar fi naivi sau ar cădea în infantilism. Pe ei îi molipsești ușor cu idei, ei știu să râdă din suflet și să-și facă planuri. Și asta mă bucură. Tata, care lucrează până acum și chiar e foarte eficient și prețuit de colegii lui, are uneori atâta energie, că noi cu greu îi putem face față.

Mă uit la ei și încerc să învăț să mențin același ritm și același spirit în familie. Să nu mă sperii de greutăți, să nu aduc problemele de la serviciu peste pragul casei, sau dacă le aduc, să le țin numai pentru mine și să nu mă descarc pe cei dragi. Să fac uneori surprize, să iau unele decizii care, privite dintr-o parte, par cu totul anapoda, să râd atunci când e mai greu și să râd de mine însumi când e cazul.

Cel mai mult m-a bucurat o frază pe care mi-au zis-o ieri: "Îți închipui, când Andrieș o să aibă 20 de ani, noi o sărbătorim nunta de aur?!". Mămică și tăticu, eu vă iubesc!

Despre pedagogie și ce rămâne în urma ei.

Ieri după amiază aud telefonul și vad ca mă sună cineva dintr-un loc cu un cod telefonic necunoscut. Răspund și spre marea mea uimire și bucurie aud că mă sună profesorul meu de istorie din școală.

Proful meu de istorie, Efim Davâdovici Șor, care m-a învățat pe mine și pe colegii mei cum se învață carte și cum trebuie să analizezi, înțelegi și să generezi judecăți de valoare despre evenimentele istorice și despre premisele care duc spre anumite evenimente, este acum cetățean al Israelului, are 87 de ani, să-i dea Domnul sănătate și se bucură de o bătrânețe tihnită! A căutat numărul meu prin intermediul Ambasadei, pentru că a ținut la mine ca la copilul lui și pentru că, zicea el, își punea mari speranțe în mine, mi-a făcut un cadou extraordinar. M-am simțit așa, de parcă m-ar fi sunat copilăria.

Vreau să vă spun că pe Efim Davâdovici îl pomenesc tare des, pentru că rămâne foarte actual, acasă, cu părinții, ne amintim de niște principii pedagogice și niște principii de viață ale acestuia, unele încercăm să le experimentăm pe băiatul meu, așa încât și el știe că ar trebui să învețe carte așa, cum cerea Dl Șor.

Vin acasă, le povestesc părinților mei despre sunet, mai ne amintim de decedata lui soție, de nepoțelele dânsuia, care erau tare drăguțe (noi locuiam pe o scară la bloc), iar despre școală, despre cât e de bine să ai astfel de profi, și la un moment, intervine băiatul meu, care nu prea are noroc de asemenea relații la școală:

-Cum, are 87 de ani și nu te-a uitat? Atât de mult te-a iubit că te sună și acum? După care adaogă meditativ:

- Daaaa, mi-ar place să mă sune și pe mine Doamna X... când va avea 87 de ani și să-mi zică: "Andrieș, noroc. Hai mai enervează-mă o dată că am 87 de ani și nu pot muri!"

Călărețul fără cap

Ați observat că noi avem de toate în afară de capi? Când vine vorba să punem pe UNUL în fruntea noastră nu mai suntem capabili s-o facem. Curtea Supremă de Justiție nu-și poate alege un șef de nu mai știu cât timp, de Președinție nici nu mai vorbesc. Mergem înainte ca niște cai cu ochelari mari și negri. Încotro? Unde ne duc ochii. Ochii cui? În mod normal ar trebui să fie ochii călărețului. La noi de-a călăritului sunt mulți. Dar fără cap.