Un păcat pe care nu se știe dacă o să ni-l iertăm vreodată

                                           Astăzi a murit un pompier. Un bărbat în floarea vieții. Un Erou.

Moartea unui om, de obicei, ne trezește din amorțeală, ne face să re-evaluăm valorile, să ne revedem trecutul, să ne regândim viitorul.

Știți ce mă doare cel mai tare acum?

27 august. Parada militară pe PMAN. Nu zic, cei de la tribună (adică, cei de la putere) meritau să fie fluierați. Doar că cei care venise să protesteze, i-au fluierat și pe militari. Și pe salvatori. Și pe pompieri.

Cine știe, poate printre cei care au mers în pas cadențat pe PMAN, era și acest Erou? ...

Îngerii nu vor fi niciodată președinți

Ieri pentru prima dată am mers la pas încet prin parcul Afgan de la Râșcana. Și pentru prima dată am trecut chiar pe lângă monumentul aflat acolo și ochii mi s-au oprit pe inscripții.
1965 - 1985
1964-1983 și tot așa.
Băieți, care nu aveau nici 20 de ani. Azi, unii dintre ei nu ar avea nici liceul absolvit. Ei au fost luați de acasă și duși să moară. De țara care pretindea că este cea mai umană și pacifistă. De țara, în care viața unui om nu însemna nimic, pentru că principiul era simplu: ”Nu vă pară rău de soldați. Muierile vor mai naște alții”.
Fii, nepoții și frații cuiva. Care n-au devenit soții, buneii, nașii sau cumnații nimănui. Cine ar fi putut deveni acești băieți, care acum ar fi avut în jur de 50?
Poate printre ei era un viitor laureat al premiului Nobel? Poate era un bun matematician sau scriitor? Poate acești băieți ar fi fost cel mai bun Parlament al Moldovei, pe care nu-l vom avea niciodată? Poate în Afganistan a murit cel mai bun Președinte de țară pe care l-am fi avut vreodată?

Mă adresez acum celor care au împlinit 18 ani.
Țara în care v-ați născut nu vă trimite, din fericire, la război. Da, nu este tocmai cea mai bună țară din lume, dar nici nu vă cere jertfa supremă. Vă cere doar să dați dovadă de conștiință și să mergeți la vot.
Acei băieți, care ar fi avut azi vârsta părinților voștri, nu au avut ocazia să meargă la vot, înrolându-se printre îngeri. Atunci când din varii motive nu mergeți la urne, gândiți-vă, dacă e chiar atât de serios motivul pentru care n-o faceți.  Îngerii nu vor vota niciodată. Ei nu devin niciodată președinți.

DESPRE DRAGOSTEA DIN TEI

Ieri am fost la aniversarea Teatrului Eugene Ionesco (TEI).
25 de ani nu e o glumă, fraților. 25 de ani e un sfert de secol. Vă închipuiți câte amintiri, anecdote, taclale se pot spune... Eu sunt din generația al cărui gust teatral a fost, în mare parte, influențat de TEI. Și am și eu amintiri dragi, revelații de spectator, care nu se uită cu anii. Așteptându-l pe Godot. Regele moare. Chirița în provincie. Revizorul. Voci în lumina orbitoare. Mașinăria Cehov.
Dar, totodată, am și unele momente mult mai personale, legate de acest teatru. Dacă ași fi megalomană, ași putea chiar întreba:
- Știți despre cine este cântecul DRAGOSTEA DIN TEI?
Și tot eu ași răspunde:
- Despre mine. Pentru că eu cu soțul meu ne-am cunoscut mai bine la un (BI)TEI. Eram ambii la doctorat la Iași. Eu revenisem la Chișinău special pentru BITEI? el
- cu niște chestii personale. La un moment dat m-a sunat să întrebe ce fac și eu îi zic: ”Merg la BITEI. Am invitații la toate spectacolele, așa că, dacă nu ai planuri, poți să mă însoțești”. Ei, și mă însoțește cam deja de vreo 19 ani.
Așa că, DRAGOSTEA DIN TEI e despre noi.
Iar DRAGOSTEA NOASTRĂ PENTRU TEI rămâne neclintită toți acești ani.

Arta stupefierii cumpărătorului

Of, n-am mai scris pe blogul ăsta de 2 ani, și planificam să re-pornesc cu ceva frumos, motivant, dar de unde, că ieri mi-a mai venit colecția de ”așa nu se face, wăi!”, încă un exemplar.
Așa dar.
Ieri urma să fac un cadou. Și am zis să cumpăr un divin. Unul bun. De ce mi-o fi venit anume asta, nu sunt sigură dar, mă rog, fiecare moldovean ajunge odată și odată, să dăriuască cuiva un divin.
Am mers la magazinul specializat de pe Ștefan cel Mare, clădirea Casa Modei. Am decis să cumpăr un ”Ștefan Vodă” de 25 ani.
Scot din buzunar cei 1500 lei, că atâta face, aproximativ, și, când colo, tanti mă întreabă:
- Vreți ambalat?
- Normal, - zic, - totuși, este un divin de o anumită clasă.
- Ia uite, - ii zice celeilalte vânzătoare, - noi avem cutii cu 25 de ani?
După ceva scotociri, apare și cutia pentru care, atenție, mi se adaogă la preț încă 35 lei. După care iar mă întreabă:
- Vreți și o sacoșă ”Călărași”? - întinzând mâna concomitent și spre sacoșă și spre terminalul de plată.
- Nu, îi zic, nu e nevoie, - nu pentru că eram tare pornită să mă comport în cel mai ecologic mod, ci pentru că asta deja mi s-a părut prea de tot.
Și, atenție, tanti, oricum îmi pune divinul meu în cutia găsită cu greu, într-o sacoșă din aia neagră, cu calendar pe dânsa.
Și atunci dați-mi voie să vă întreb, voi, cei care spuneți că investiți atâta în promovare și marketing, cine, wăi, v-o învățat, că un divin respectabil de 25 de ani, pe care un cumpărător moldovean plătește cam jumate din salariul mediu pe țară, nu poate fi ambalat într-o cutie normală, care măcar formal să fie gratuită (inclusă naibii în prețul oficial) ? Cine wăi v-o învățat că un cumpărător care a plătit 1500 lei pentru o sticlă de alcool trebuie să iasă ca un bomj din magazinele voastre, cu sacoșa ceea neagră cu calendar?
Puteți să vă notați că eu degrabă divin nu mai cumpăr. Chiar dacă consider că ”Ștefan Vodă” este o băutură tare fină.