vineri, 11 noiembrie 2016

Un păcat pe care nu se știe dacă o să ni-l iertăm vreodată


                                           Astăzi a murit un pompier. Un bărbat în floarea vieții. Un Erou.

Moartea unui om, de obicei, ne trezește din amorțeală, ne face să re-evaluăm valorile, să ne revedem trecutul, să ne regândim viitorul.

Știți ce mă doare cel mai tare acum?

27 august. Parada militară pe PMAN. Nu zic, cei de la tribună (adică, cei de la putere) meritau să fie fluierați. Doar că cei care venise să protesteze, i-au fluierat și pe militari. Și pe salvatori. Și pe pompieri.

Cine știe, poate printre cei care au mers în pas cadențat pe PMAN, era și acest Erou? ...






marți, 1 noiembrie 2016

Îngerii nu vor fi niciodată președinți

Ieri pentru prima dată am mers la pas încet prin parcul Afgan de la Râșcana. Și pentru prima dată am trecut chiar pe lângă monumentul aflat acolo și ochii mi s-au oprit pe inscripții.
1965 - 1985
1964-1983 și tot așa.
Băieți, care nu aveau nici 20 de ani. Azi, unii dintre ei nu ar avea nici liceul absolvit. Ei au fost luați de acasă și duși să moară. De țara care pretindea că este cea mai umană și pacifistă. De țara, în care viața unui om nu însemna nimic, pentru că principiul era simplu: ”Nu vă pară rău de soldați. Muierile vor mai naște alții”.
Fii, nepoții și frații cuiva. Care n-au devenit soții, buneii, nașii sau cumnații nimănui. Cine ar fi putut deveni acești băieți, care acum ar fi avut în jur de 50?
Poate printre ei era un viitor laureat al premiului Nobel? Poate era un bun matematician sau scriitor? Poate acești băieți ar fi fost cel mai bun Parlament al Moldovei, pe care nu-l vom avea niciodată? Poate în Afganistan a murit cel mai bun Președinte de țară pe care l-am fi avut vreodată?

Mă adresez acum celor care au împlinit 18 ani.
Țara în care v-ați născut nu vă trimite, din fericire, la război. Da, nu este tocmai cea mai bună țară din lume, dar nici nu vă cere jertfa supremă. Vă cere doar să dați dovadă de conștiință și să mergeți la vot.
Acei băieți, care ar fi avut azi vârsta părinților voștri, nu au avut ocazia să meargă la vot, înrolându-se printre îngeri. Atunci când din varii motive nu mergeți la urne, gândiți-vă, dacă e chiar atât de serios motivul pentru care n-o faceți.  Îngerii nu vor vota niciodată. Ei nu devin niciodată președinți.

luni, 12 septembrie 2016

DESPRE DRAGOSTEA DIN TEI

Ieri am fost la aniversarea Teatrului Eugene Ionesco (TEI).
25 de ani nu e o glumă, fraților. 25 de ani e un sfert de secol. Vă închipuiți câte amintiri, anecdote, taclale se pot spune... Eu sunt din generația al cărui gust teatral a fost, în mare parte, influențat de TEI. Și am și eu amintiri dragi, revelații de spectator, care nu se uită cu anii. Așteptându-l pe Godot. Regele moare. Chirița în provincie. Revizorul. Voci în lumina orbitoare. Mașinăria Cehov.
Dar, totodată, am și unele momente mult mai personale, legate de acest teatru. Dacă ași fi megalomană, ași putea chiar întreba:
- Știți despre cine este cântecul DRAGOSTEA DIN TEI?
Și tot eu ași răspunde:
- Despre mine. Pentru că eu cu soțul meu ne-am cunoscut mai bine la un (BI)TEI. Eram ambii la doctorat la Iași. Eu revenisem la Chișinău special pentru BITEI? el
- cu niște chestii personale. La un moment dat m-a sunat să întrebe ce fac și eu îi zic: ”Merg la BITEI. Am invitații la toate spectacolele, așa că, dacă nu ai planuri, poți să mă însoțești”. Ei, și mă însoțește cam deja de vreo 19 ani.
Așa că, DRAGOSTEA DIN TEI e despre noi.
Iar DRAGOSTEA NOASTRĂ PENTRU TEI rămâne neclintită toți acești ani.

miercuri, 7 septembrie 2016

Arta stupefierii cumpărătorului

Of, n-am mai scris pe blogul ăsta de 2 ani, și planificam să re-pornesc cu ceva frumos, motivant, dar de unde, că ieri mi-a mai venit colecția de ”așa nu se face, wăi!”, încă un exemplar.
Așa dar.
Ieri urma să fac un cadou. Și am zis să cumpăr un divin. Unul bun. De ce mi-o fi venit anume asta, nu sunt sigură dar, mă rog, fiecare moldovean ajunge odată și odată, să dăriuască cuiva un divin.
Am mers la magazinul specializat de pe Ștefan cel Mare, clădirea Casa Modei. Am decis să cumpăr un ”Ștefan Vodă” de 25 ani.
Scot din buzunar cei 1500 lei, că atâta face, aproximativ, și, când colo, tanti mă întreabă:
- Vreți ambalat?
- Normal, - zic, - totuși, este un divin de o anumită clasă.
- Ia uite, - ii zice celeilalte vânzătoare, - noi avem cutii cu 25 de ani?
După ceva scotociri, apare și cutia pentru care, atenție, mi se adaogă la preț încă 35 lei. După care iar mă întreabă:
- Vreți și o sacoșă ”Călărași”? - întinzând mâna concomitent și spre sacoșă și spre terminalul de plată.
- Nu, îi zic, nu e nevoie, - nu pentru că eram tare pornită să mă comport în cel mai ecologic mod, ci pentru că asta deja mi s-a părut prea de tot.
Și, atenție, tanti, oricum îmi pune divinul meu în cutia găsită cu greu, într-o sacoșă din aia neagră, cu calendar pe dânsa.
Și atunci dați-mi voie să vă întreb, voi, cei care spuneți că investiți atâta în promovare și marketing, cine, wăi, v-o învățat, că un divin respectabil de 25 de ani, pe care un cumpărător moldovean plătește cam jumate din salariul mediu pe țară, nu poate fi ambalat într-o cutie normală, care măcar formal să fie gratuită (inclusă naibii în prețul oficial) ? Cine wăi v-o învățat că un cumpărător care a plătit 1500 lei pentru o sticlă de alcool trebuie să iasă ca un bomj din magazinele voastre, cu sacoșa ceea neagră cu calendar?
Puteți să vă notați că eu degrabă divin nu mai cumpăr. Chiar dacă consider că ”Ștefan Vodă” este o băutură tare fină.

duminică, 1 iunie 2014

Despre un Andrei, făcător de minuni

Iertată fie-mi acestă paralelă religioasă, dar nu știu cum să clasific altfel ceea ce a transformat din vis în realitate un bun prieten de-al meu (sper că și el crede așa despre mine), Andrei Locoman. Acum un an îmi vorbea indignat despre starea pe care nu mai vrea să o tolereze și anume, zicea el, "Nu sunt paznic la circ, sunt director, vreau să rămână ceva în urma mea și să vezi că am să demonstrez că circul ăsta are viitor!". Apoi, peste vreo trei luni a început deja să transforme indignarea în hotărâre, iar proiectele lui să prindă contur, deoarece avea permanent cu el desene, schițe, proiecte, și atunci se năștea ceea ce peste încă vreo 2 luni s-a transformat în optimism, focusare și dedicație greu de întâlnit la majoritatea oamenilor.

Dacă măcar 30% din țara mea ar avea aceiași atitudine față de muncă, în câțiva ani am fi invidiați de întreaga Europă. Să vrei să realizezi un vis, să pui în practică un proiect în care nimeni nu mai credea de un deceniu, să transformi visul tău în idee națională - ce poate fi mai mândru pentru un bărbat!

Recunosc sincer, atunci când au răsunat primele acorduri ale noului program, mi-au dat lacrimile. Parte de emoție, parte de mândrie pentru Andrei și echipa lui. Emoțiile erau ale copilului din mine, pentru că eu, copil fiind, am fost la deschiderea Circului mare. Mândria venea din maturul din mine, care realizează câtă muncă și dedicație stă în spatele acestei deschideri.

Nu vreau dinadins să fac paralele cu acele timpuri, când eram eu copil, dar cred că pentru o așa muncă atunci omul ar fi devenit sau erou al muncii socialiste sau laureat al premiului de stat. Acum avem alte timpuri, dar Omul Anului pentru Moldova cred că a devenit Andrei Locoman, dacă nu chiar Omul Deceniului. Sunt doi oameni, mândria cărora e și mai mare - Lucia, care l-a susținut tot acest timp și Bogdan, care l-a inspirat. Și vreau să-i felicit pe toți trei cu cele două ocazii - deschiderea Circului și ziua de naștere a lui Andrei, cel, care a făcut ca minunea să se întâmple la Chișinău.

vineri, 4 aprilie 2014

Cum e să ai un scop și să înaintezi spre el, sau despre momentul care nu trebuie ratat

În ultimul timp aud voci optimiste și pesimiste. Unii sunt încântați de tot ce înseamnă europenizare, alții - penibil de pesimiști, siguri fiind că lucrurile nu mai pot fi schimbate în Moldova.
Tare nu ași vrea să ratăm un moment istoric, acel moment, când ne putem pune un scop și chiar să-l atingem. Chit că acum scopul e clar doar pentru o parte dintre noi. Haideți să spunem, în sfârșit, că vrem să ne modernizăm țara, să o apropiem de ceea ce încă nu am trăit, pentru a nu ne întoarcem într-acolo unde deja am trăit. Așa cum a fost, chiar dacă pentru unii a fost foarte bine, nu va mai fi.
Și să începem cu noi înșine: să fim mai toleranți, să vrem mai multe, să ne facem planuri mai exacte, să ne administrăm mai bine banii, timpul, resursele și visele personale și din micile noastre realizări să construim realizarea noastră cea mare.
Oamenii mai deștepți sunt mai greu de mințit, oamenii sătui sunt mai greu de cumpărat, oamenii focusați sunt mai greu de abătut, oamenii care știu exact ce vor, nu acceptă surogate.
Și, cel mai important, să uităm pentru totdeauna obiceiul nostru de a răspunde la orice provocare prin 3 argumente contra. Să trecem la modelul - 3 variante pro la orice provocare.
Azi aud cum concetățenii mei suspină: La ce-mi trebuie mie călătorii fără viză? Ce, eu am bani? Ce n-am văzut eu acolo, în Europa? Eu le-ași propune să se gândească altfel: Măi, chiar ași vrea să merg și să văd, cum e acolo, în Europa ceea, poate chiar e bine. Am să pun bani de-o parte și la vară mă duc să văd cum e. Îmi rog băiatul să-mi cumpere din timp un bilet la avion, cel mai ieftin, îmi sun cumetrul din Roma, Padova, Barcelona, Lisabona, de unde aveți un cumetru, și îl rog să mă primească pentru 2 nopți. Credeți-mă, călătoria nu va costa mai mult decât participarea la 2 nunți moldovenești.
Da poate vecinii și rudele când vin la petrecere la Dvs și vă aduc tot felul de cadouri pe care oricum nu le folosiți, mai bine pun mână de la mână și vă cumpără acest bilet, sau poate chiar le ajunge și de o cazare scurtă?
Este un film sovietic care îmi place foarte mult, Charodei se numește, cu Abdulov în rolul principal. Și acolo este o frază genială, când un mag îi spune cam așa eroului: Ivan, dacă vrei să treci prin perete, nu te arunca la el ca un taur, ci sparge-l cu gândul "вижу цель, не вижу преград", adică văd ținta, nu văd barierele.

vineri, 28 martie 2014

Cum le-a șters nasul Sofia Rotaru la toți pseudo-bărbații

În URSS și în Rusia cultul ofițerului este de neclintit. El este eliberatorul, eroul, cel care nu trădează niciodată, în special, Patria. Însă rușii au primit cu mare bucurie în rândurile propriei armate o herghelie întreagă de ofițeri ucrainieni care jurase anterior credință Ucrainei, și au trădat-o.Ccred că printre ei sunt suficient de mulți dintre cei, care acum 22 de ani deja jurase credință URSS dar nu au vrut să meargă în Rusia dintr-un motiv prea banal - în Ucraina poți să faci serviciul marin doar la Marea Neagră, unde e cald și bine. Pe când în Rusia riscau să ajungă la marea Barenț sau prin Kamceatka. Au trădat atunci și au trădat acum, conjunctural.
Astfel, armata rusă a demonstrat, că trădătorii sunt mai aproape de ei decât cei, care cu prețul propriei vieți și cariere nu își calcă jurământul.
Sofia Rotaru, prin ne-renunțarea la cetățenia ucraineană, chiar dacă are proprietăți în Crimea și are un interes artistic(și financiar, să fim sinceri) pentru piața rusească, a șters nasul la toată turma de trădători și a demonstrat, că sângele apă nu se face.