Despre fericirea de a avea o familie fericită

Azi părinții mei sărbătoresc 43 de ani de căsnicie. Eu mă uit dintr-o parte la ei și mă întreb: "Care o fi secretul unei familii fericite?". Pentru că ei chiar sunt fericiți împreună și fiecare în parte. Greutățile prin care au trecut? Bucuriile pe care le-au împărțit? Eu? Nepoțelul?

În cazul lor este și curajul parte din fericire. Părinții mei sunt niște curajoși care niciodată nu s-au temut să ia decizii importante. Uneori le-au luat fără să stea pe gânduri, știind că doar de ei depinde rezultatul. Lucrul acesta m-au învățat și pe mine. Să nu te temi să trăiești. Mama mea are o vorbă: "Nu te apuca numai de un singur lucru, că ai putea să intri de unde ai ieșit. În rest, omul le poate face pe toate!"

La vărsta pe care o au, mama - 64 iar tata 73, părinții mei sunt uneori mai ceva ca niște copii. Nu că ar fi naivi sau ar cădea în infantilism. Pe ei îi molipsești ușor cu idei, ei știu să râdă din suflet și să-și facă planuri. Și asta mă bucură. Tata, care lucrează până acum și chiar e foarte eficient și prețuit de colegii lui, are uneori atâta energie, că noi cu greu îi putem face față.

Mă uit la ei și încerc să învăț să mențin același ritm și același spirit în familie. Să nu mă sperii de greutăți, să nu aduc problemele de la serviciu peste pragul casei, sau dacă le aduc, să le țin numai pentru mine și să nu mă descarc pe cei dragi. Să fac uneori surprize, să iau unele decizii care, privite dintr-o parte, par cu totul anapoda, să râd atunci când e mai greu și să râd de mine însumi când e cazul.

Cel mai mult m-a bucurat o frază pe care mi-au zis-o ieri: "Îți închipui, când Andrieș o să aibă 20 de ani, noi o sărbătorim nunta de aur?!". Mămică și tăticu, eu vă iubesc!

Despre pedagogie și ce rămâne în urma ei.

Ieri după amiază aud telefonul și vad ca mă sună cineva dintr-un loc cu un cod telefonic necunoscut. Răspund și spre marea mea uimire și bucurie aud că mă sună profesorul meu de istorie din școală.

Proful meu de istorie, Efim Davâdovici Șor, care m-a învățat pe mine și pe colegii mei cum se învață carte și cum trebuie să analizezi, înțelegi și să generezi judecăți de valoare despre evenimentele istorice și despre premisele care duc spre anumite evenimente, este acum cetățean al Israelului, are 87 de ani, să-i dea Domnul sănătate și se bucură de o bătrânețe tihnită! A căutat numărul meu prin intermediul Ambasadei, pentru că a ținut la mine ca la copilul lui și pentru că, zicea el, își punea mari speranțe în mine, mi-a făcut un cadou extraordinar. M-am simțit așa, de parcă m-ar fi sunat copilăria.

Vreau să vă spun că pe Efim Davâdovici îl pomenesc tare des, pentru că rămâne foarte actual, acasă, cu părinții, ne amintim de niște principii pedagogice și niște principii de viață ale acestuia, unele încercăm să le experimentăm pe băiatul meu, așa încât și el știe că ar trebui să învețe carte așa, cum cerea Dl Șor.

Vin acasă, le povestesc părinților mei despre sunet, mai ne amintim de decedata lui soție, de nepoțelele dânsuia, care erau tare drăguțe (noi locuiam pe o scară la bloc), iar despre școală, despre cât e de bine să ai astfel de profi, și la un moment, intervine băiatul meu, care nu prea are noroc de asemenea relații la școală:

-Cum, are 87 de ani și nu te-a uitat? Atât de mult te-a iubit că te sună și acum? După care adaogă meditativ:

- Daaaa, mi-ar place să mă sune și pe mine Doamna X... când va avea 87 de ani și să-mi zică: "Andrieș, noroc. Hai mai enervează-mă o dată că am 87 de ani și nu pot muri!"