Horoscop. Ediție limitată

Așa dar, ne-au mai rămas câteva zile până la sfârșitul acestui an, care ne-a hărțuit politic și social, lucru care mă face să mă amuz, pentru că am o nouă ocazie de a-mi face planuri și de a-mi pune dorințe, una mai deocheată decât alta, pentru că de, așa se poartă de Revelion.

Din acest punct de vedere ador "Bridget Johnes Diary" - minunatul film despre zapacita care își tot punea dorințe pe care le făcea irealizabile chiar din momentul în care punea ultimul punct pe ultima dorință scrisă. Pentru ca să nu am și eu aceleași chinuri sufletești, am hotărât că anul acesta nu-mi mai trasez sarcini, ci îmi fac un horoscop, așa, ca să am un motov de scuze: așa mi-au fost astrele.

Anul Nou sau Amintiri din copilărie 2

Copilăria mea fragedă mi-am trăit-o in satul Ciuciulea, raionul Glodeni, iar cele ai frumoase amintiri sunt legate de Anul Nou si iarna.

Nu știu cum se face, dar la Ciuciulea pe acele timpuri nu fusese interzise ritualurile de Anul Nou, așa cum se întâmplase în alte localități. Și sărbătorea toată lumea pe stil nou, asta, dacă nu greșesc, deoarece părintele Jucov de la biserica in sat îndemnase oamenii să serbeze Sf. Vasile după calendarul nou ca să fie în rând cu lumea. Așa că inclusiv cele mai înapoiate babe primeau urătorii pe 31 decembrie, în afară de una, căreia îi ziceam toți mătușa Chilina și care trăia hăt departe de marginea satuli. Asta, dacă venea cineva s-o ure de Ajunul pe stil nou, îl lua pe fugă cât ai zice pește, de nu dovedea sărmanul copil nici să observe cum fugea înapoi până în centrul satului.

De pe la amiază porneau întâi copiii cu uratul, din casă în casă, cam în ordinea următoare: bunei, nași, nani, finii părinților, învățători, agronom și președintele de colhoz, părintele și dascălul iar la întoarcere - vecinii și părinții, ca să cotizeze și ei la pușculiță.

Apoi fetele mai răsărite porneau pe la chindii cu colindul. Da, se colinda de Anul Nou, pentru că de Crăciun nu era voie. Știu că era un colind tare frumos, dar nu-mi mai amintesc versurile, doar cateva crampeie, nici măcar fraze întregi, că eu nu am apucat să îmblu cu colindul. "Mititel și înfățășăl, în chitie de mătase..." Și atât, mai mult nu țin minte.

Când se înopta de-a inelea - porneau băieții cei mari cu Plugul, când își spuneau urătura la fereastră, zângăneau geamurile!

Iar seara târziu - porneau cetele cu Calul, Ursul și Capra, care aveau și câte un personaj Țiganul, de care, nu știu de ce, se temeau toți copii, în special cei care întârziaseră să se "retragă" la timp acasă.

Dimineața, ne încălțam iarăși valnicii (știți cei aia?) și porneam la semănat, cam în ordine inversă decât uratul, pentru că era important să-ți semeni întâi părinții, buneii și vecinii.

Frumoase vremuri, frumoase amintiri. Veneau la noi rude de prin toată Moldova, pentru că la ei nu se mai practicau asemenea obiceiuri. Apoi mă simțeam în vacanță, pentru că mergeam la bunei la Pârlița (Fălești) unde mai aveam o rundă de colind (acolo se umbla cu colindul de Crăciun pe vechi):

Rătăceam printr-o grădină

Florile dalbe,

Mâ-ntâlnii cu o albină

Florile dalbe.

Albina strângea din flori

Florile Dalbe

Ceară pentru sărbători

Florile dalbe.

Din ceară făcea făclie

Florile Dalbe

Ca să-i dea Sfintei Marie

Florile dalbe...

Atâta țin minte din acel colind care se auzea pe la toate casele din vecini și mă cuprinde așa un dor să merg iar prin troienele de la Ciuciulea, încălțată în valnicii mei albi, să cobor cu sania pe derdelușul care pornea din dreptul școlii noastre primare și se oprea tocmai pe iazul din vale, apoi să mă întorc acasă cu blana ciucure de zăpadă, mănușile ghiață iar eu ghibirită de frig (asa îmi spunea mămica și așa îl întâmpină și acum pe fiul meu de la săniuș cu întrebarea: "Ce, ai ghibirit de frig?!"), să mă ascund după sobă și să mă topesc.

Decembrie, 10

Oameni buni, spuneți-mi, ce se întâmplă cu noi atunci, când devenim părinți? De ce, în câteva ore ni se schimbă complet dorințele, visele, caracterul, nemaivorbind de însăși viața?

Întreb fără nici un regret, ci doar din curiozitate. Unde ne dispare egoismul, de ce nu ne mai enervează copiii care plâng sau care se alintă, cum se întâmpla mai înainte? De ce suntem gata să ne dăm viața mai ușor decât oricând, dorind să ne salvăm copiii, sau să le dăm zile și sănătate de la noi?

Acum vorbesc foarte serios. E ziua copilului meu astazi, și mă compar pe mine însumi de acum 12 ani si ceva ore cu cea de azi. Nu că nu eram gata să fiu mamă la cei 28 de ani ai mei, - nu înfășasem un copil, nu-l ținusem în brațe pe al cuiva mai mult de un sfert de oră, eram disciplinatorul tuturor nepoților și al copiilor din vecinătate și poftim, începând cu 10 decembrie 1998 există cineva care face din mine ce vrea.

Dacă el vrea - vreau și eu, dacă el nu mai vrea - renunț și eu. Dacă e supărat - mă întreb dacă nu sunt și eu cumva de vină. Dacă e bucuros - mă gândesc că uite, are un motiv fericit, iar eu între timp eram la serviciu.

Oho, ași putea scoate ochii cuiva pentru el. Dacă e cazul, desigur. Și îi găsesc atâtea scuze, de uneori mă tem să nu exagerez.

Mă deranjează când cineva îmi spune: vai, da ce mai seamănă cu taică-so, uitând să precizeze măcar de formă că, totuși, are și unele trăsături comune cu mine. Sunt gata să-l "omor" atunci cân calcă prin străchini și o face cu un aer demonstrativ...

Totuși, ce se întâmplă cu noi când devenim părinți?...