Decembrie, 10

Oameni buni, spuneți-mi, ce se întâmplă cu noi atunci, când devenim părinți? De ce, în câteva ore ni se schimbă complet dorințele, visele, caracterul, nemaivorbind de însăși viața?

Întreb fără nici un regret, ci doar din curiozitate. Unde ne dispare egoismul, de ce nu ne mai enervează copiii care plâng sau care se alintă, cum se întâmpla mai înainte? De ce suntem gata să ne dăm viața mai ușor decât oricând, dorind să ne salvăm copiii, sau să le dăm zile și sănătate de la noi?

Acum vorbesc foarte serios. E ziua copilului meu astazi, și mă compar pe mine însumi de acum 12 ani si ceva ore cu cea de azi. Nu că nu eram gata să fiu mamă la cei 28 de ani ai mei, - nu înfășasem un copil, nu-l ținusem în brațe pe al cuiva mai mult de un sfert de oră, eram disciplinatorul tuturor nepoților și al copiilor din vecinătate și poftim, începând cu 10 decembrie 1998 există cineva care face din mine ce vrea.

Dacă el vrea - vreau și eu, dacă el nu mai vrea - renunț și eu. Dacă e supărat - mă întreb dacă nu sunt și eu cumva de vină. Dacă e bucuros - mă gândesc că uite, are un motiv fericit, iar eu între timp eram la serviciu.

Oho, ași putea scoate ochii cuiva pentru el. Dacă e cazul, desigur. Și îi găsesc atâtea scuze, de uneori mă tem să nu exagerez.

Mă deranjează când cineva îmi spune: vai, da ce mai seamănă cu taică-so, uitând să precizeze măcar de formă că, totuși, are și unele trăsături comune cu mine. Sunt gata să-l "omor" atunci cân calcă prin străchini și o face cu un aer demonstrativ...

Totuși, ce se întâmplă cu noi când devenim părinți?...