"Snegovicul" sau ei vor uita rusa, dar nici atunci nu vor învăța româna.

Astăzi am citit în "Timpul" acest articol (http://www.timpul.md/articol/irina-litovcenco--eram-tratati-cu-indiferenta-la-lectiile-de-limba-romana-25635.html) și vreau să vă împărtășesc și eu niște experiențe la acest capitol.

Cunosc rusa. La modul serios. La viața mea am fost redactor-șef de revistă care este editată în limba rusă. Asta însemnând, în mod automat, că am corectat/redactat/stilizat articole semnate de colegii mei ruși. Nu am făcut școală sau facultate rusă. Nu am nici o rudă de naționalitate rusă, pur și simplu am eu talent pentru limbile străine (nu cunosc numai rusa) și, probabil, am învățat bine la școală, asta la capitolul gramatică și ortografie, rusa nefiind cea mai simplă de studiat.

Îmi amintesc însă timpurile când eram elevă, lociam la Nisporeni și acolo era o școală rusă, în care învățau, în mare parte, tot copii moldoveni. De fapt, nu înțeleg pentru cine alții fusese deschisă respectiva școală, deoarece Nisporeni este unicul raion, din câte știu eu, în care nu există vreo localitate compact locuită de ruși sau ucrainieni.

Ei uite, pentru învățătorii de rusă din școala noastră (de fapt, toate ele și toate rusoaice sau ucrainience), nu mai zic de cei din școala rusă, noi, copii de moldoveni, eram așa, un fel de "sortul 2". Serios, numai eu aveam trecere, că vorbeam rusa la perfecție, de cele mai dese ori, mai corect decât elevii lor. Grupa nea avusese noroc și de o profesoară moldoveancă, căreia nu trebuia să-i demonstrăm că suntem deștepți, inclusiv cei care nu pronunțau sau ortografiau foarte corect. În rest, după cum vă ziceam, moldovenii erau "sortul 2" pentru că nu știau rusa la perfecție.

Parcă aud cum profesoara de limbă "moldovenească" de la școala rusă comenta: Что вы хотите, молдавсеая школа - есть молдавская школа! Și acest comentariu aparținea unei moldovence, care preda rușilor "moldoveneasca" și era considerată de elevii ei "sortul 4" pentru obiectul pe care îl preda și, culmea, avea o fiică în clasa paralelă, deci, în școală românască. (Ironia sorții - ceva ani mai târziu cucoana devine director de liceu român, în care fusese transformată între timp școala noastră).

Revenind la ziua de astăzi, mă ciocnesc de altă situație. Băiatul meu, care are 12 ani a moștenit de la mine aptitudinile pentru limbi străine. Așa încât de pe la vreo 9 ani vorbește perfect, citește și chiar traduce lejer textele literare din rusă în română. Nu l-am învățat noi, părinții, sau buneii. A învățat-o "la ureche", din filme, de pe afară, iar de citit, când l-am întrebat de unde a învățat, a râs și ne-a arătat un calendar de perete din acelea, care întorci zilnic fila și pe care îl avea mama acasă: Uite, am început să observ care litere se repetă în zilele săptămânii și denumirile lunilor și apoi am mai ghicit, așa am și învățat. Câți copii de ruși au făcut aceleași descoperiri?!

Culmea e însă, că băiatul meu are un singur 8 în tabel - la limba rusă. Pentru că, citez: scrie cu greșeli (atenție! oficial copilul a început să învețe rusa de 1 an, nici rușii nu scriu fără greșeli de o/a la vocală accentuată și neaccentuată) și pentru disprețul că "nimeni acum nu știe rusa".

Nu mă supără nota băiaului, mă supără atitudinea perversă, ștind bine că în liceele cu predare în limba rusă se pune 10 la română doar dacă știi să te saluți și nu leșini când ești întrebat în ce oraș locuiești. În rest, vorba aia, să fie sănătoasă cocoana.

Ca să vă amuz, vă mai dau un caz de competență lingvistică. Lecția de rusă. Sarcină - descriere tablou. Cuvinte noi. Profesoara scrie pe tablă un șir de cuvinte cu traducere printre care "om de zăpadă - снежная баба", la care băiatul meu îi replică din bancă "в русском языке нет слова снежная баба, есть снеговик". Răspuns genial - можно подумать, ты знаешь русский! Poate că nu știe, dar am început să-mi pun întrebări inclusiv referitoare la competența celor care ne disprețuiesc copii pentru că nu le știu limba pe care și ei o posedă ciuntit.

France, mon amour, sau când va fi Moldova sexy?

Astăzi este Ziua Națională a Franței, o țară pe care am îndrăgit-o pas cu pas, descoperindu-i din felul ei de a fi și micile stranietăți care la început te miră, apoi te fascinează. Dear nu despre asta vreau să scriu acum. Pentru a explica ce-mi place și ce mă stresează la francezi, ar trebui să scriu o carte, acum vreau să împrtășesc o amintire.

Acum doi ani, de Ziua Națională a Franței eram la Paris. Parada - da, impresionantă, dar nu despre ea e vorba. Apoi a vinit sărbătoarea populară. De pe la amiază, francezii, înarmați cu covorașe și coșuri cu mâncare și băutură, se grăbeau să-și ocupe un loc pe Champ de Mars mai aproape de Turnul Eiffel, care oficial își serba în acea zi aniversarea de 125 ani. Era preconizat un show extraordinar de lumini și concertul lui Johnny Hallyday, icoana rocului francez.

În jurul turnului s-au adunat, conform statisticilor ulterioare, circa 1 milion de oameni. La cel mai mare piknik din lume, cu familii, copii, oaspeți din provincie sau de peste hotare. Toți au mâncat și au băut, dar nu am văzut pe nimeni să fie târât de sub brațe de beat ce era, nici o cearta, nici o bătaie. Ba din contra, vecinii de piknik, necunoscuți între ei, își făceau loc șă încapă, astfel încât covorașele se împătureau tot mai mult și mai mult, pentru a ocupa cât mai puțin loc.

În momentul în care au răsunat primele acorduri ale Marseillaise TOȚI, dar toți au început să o cânte cu atâta mândrie, încât se cutremura Parisul. Francezi, arabi, africani, pieds-noirs-i pentru că ei se simțeu mândri de țara lor, pentru că se simțeau francezi. Cânta UN MILION DE OAMENI - practic o jumătate din țara mea, în care unii uită măcar să se ridice în picioare când este intonat Imnul de stat. Am cântat și noi La Marseillaise din repect pentru ara în care ne aflam și ne întrebam, oare când, din respect pentru țara noastră, măcar cei care locuiesc alături de noi de decenii, vor intona Limba Noastră?

Show-ul de lumini a culminat cu un moment de efect maxim, când "Bătrâna doamnă", or așa își numesc francezii Turnul, prin efecte luminoase, a început a se "mișca" în ritmul piesei "Sex Bomb". Cred că "serioșii" noștri nu ar fi acceptat niciodată așa un final de sărbătoare națională. Eu însă, am înțeles un lucru - ceea ce iubești ți se pare întotdeauna sexy. Oare când va fi și Moldova sexy pentru toți cetățenii săi?

Nana Zina

Poate ar fi trebuit să scriu mai demult despre Nana Zina, Dumnezeu s-o odihnească în pace, dar uite acum, când am citit articolul Sorinei Ștefârță, mi-am dat seama că am o datorie de plătit.

Nana Zina era o femeie deosebită - frumoasă, glumeață și foarte bolnavă. Era sora cea mai mică a bunicăi mele și locuia la Pârliți, lângă Bălți.

Mie îmi plăcea s-o vizitez, pentru că ea avea, în fiecare an, un borcan mare cu dulceață din cireșe albe, din care ne servea, zicând:

- Mâncați, fetelor, că eu o pregătesc pentru când mi-a aduce Colița meu mireasă, ca așa se primesc nurorile în casă - cu dulceață de cireșe albe și cu apă rece de la fântână. Da lasă că până când s-a însura Colița a mai rămâne el ceva.

Nana Zina noastră, care era atunci încă tânără, avea o glumă cu care se despărțea întotdeauna de bunelul meu. Când unul dintre ei ieșea pe poartă, ea, care suferea de inimă, întotdeauna zicea:

- Bade Fiodor, să nu uiți de înțelegerea noastră mai veche: dacă murim vre-o unul primul, să nu ne strigăm pe patul de moarte unul pe altul. Hai să chemăm pe cineva care s-o dus deamu, pe mama mea, sau a matale... Pentru că Nanei Zina îi plăcea viața, chiar dacă bea mii de pastile, mirosul cărora și acum îl mai simt, când vorbesc despre ea.

Nana Zina era tare frumoasă și soțul ei, Nanu Petea, se temea, că dacă o lasă să mai crească, i-o fură altul. Așa că a pețit-o pe la 15 ani. Și ea s-a măritat. Chiar dacă, își amintea Dănsa "soacră-mea nici la lucru nu mă punea, zicea să mai cresc și eu mă jucam cu mâța după cuptor, așa măritată cum eram".

Într-o zi au dat busna în sat oameni cu armele și Nanu Petea, împreună cu părinții săi, au fugit să se ascundă, lăsând-o acasă pe ea cu 2 frați mai mici. Și-au zis oamenii, că n-o să-i ia pe copii singuri.

Dar, soldații care au dat busna în casă, au luat cei 2 copii, spunându-i Nanei Zina că ea poat să rămână, pentru că, în conformitate cu legea sovietică, ea nu putea fi considerată soția lui, fiind încă minoră.

Ea a crezut că tipii n-o zic în serios, dar când a văzut că mașina în care au fost îmbarcați copiii iese pe poartă, a ieșit în fugă, așa în cămașă de noapte, și a sărit în remorcă. Era un copil, dar s-a temut să nu se prăpădească alți 2 copii mai mici ca ea.

Așa, în cămașă de noapte și numai cu niște țoale pe care i le-au oferit consătenii miloși care au fost duși cu același eșalon, a ajuns tocmai în Ircutsk, unde a și găsit-o Nanu Petea cu prinți, pentru că atunci când au aflat despre cele întâmplate, s-au predat soldaților.

Nana Zina s-a întors acasă tocmai prin anii 60, când avea și ea deja 2 copii ai săi, numai că sănătate nu a mai avut niciodată. Dar firea ei glumeață o explica întotdeauna așa:

_Ei, fetelor, ce știți voi! Mie îmi pare bine că măcar sunt vie, dacă nu șu sănătoasă, după ce am tras.