Un balon albastru

Ieri sera mergeam spre casă și stând la semafor în intersecție am fost martora următoarei scene. Pe str. București mașinile curgeau șuvoi, una mai mare decât alta, iar în fața lor zbura un balon albastru. Mașinile îl loveau, dar el continua să zboare, fără a se sparge, înaintând cu siguranță. Ce-o fi fost în mintea acelui balon? Era un rebel, care, în ciuda loviturilor nemiloase, nu se dădea nici strivit, nici oprit? O fi fost un prost, care nu înțelegea să se ferească înspre trotuar, dar, de fapt, la ce bun, ca să jungă strivit de vreun mic ștrengar? O fi fost un deștept, care a înțeles că loviturile mașinilor doar îl propulsează înainte?

M-am gândit atunci, că așa e și omul - niciodată nu știi ce-i în mintea lui și nu poți susține cu siguranță că l-ai descifrat sai i-ai citit gândurile. Și niciodată nu poți ști, ce îi provoacă omului plăcere.

Despre coniac. Din '46

Citesc în presă despre cadourile oferite Patriarhului Chiril și Premierului Putin din partea Moldovei - coniacuri din '46.

Spun din partea Moldovei, pentru că, în mod sigur, nu le-a găsit Premierul personal, ci i-au fost sugerate de cei de la protocol și achitate din aceleași fonduri. Cu atât mai mult, cu cât scoaterea din colecție a unei băuturi de o asemenea valoare nu se face de oricine și cu orice ocazie.

Și atunci vreau să-i întreb pe toți acei care a ținut respectiva sticlă în mână: "Dacă tot vă găndiți la simboluri (adică la banalul an de naștere), unde v-a fost simțul "simbolului" și bunul simț? Pe lângă faptul că în '46 s-au născut câțiva oameni, de vază, nu zic ba, în același an sute de mii de moldoveni au murit umflați de foame! Cum putem oferi în dar o sticlă din roada (sau cupajul) anului în care moldovenii fierbeau buruiene și scotoceau în gaură de șoarec după grăunțe, pentru a hrăni copii lehămetuiți? Câți din ei au mâncat poamă în vara acelui an, ca nouă să ne ajungă să împărțim din must?!

Mă doare. Nu pentru că ași vrea eu să fiu răutăcioasă la adresa cuiva, nu pentru că ași vrea să mă leg de lucruri mărunte. Dar pentru că noi nu știm ca ei, rușii, să păstrăm o coajă de pâine din Leningradul aflat îm blocadă, pentru a arăta cum și din ce am rezistat. Pentru că noi preferăm să uităm că foamea de după război a fost la fel de grea, ca blocada Leningradului. Pentru că, o dată și pentru vecie, în '46 numai nu roadă de coniac în Moldova a fost, ci roadă de lacrimi cu sânge. Și dacă în acel an în care buneii și părinții noștri nu aveau ce mânca, la unele fabrici de la noi se producea coniac, înseamnă că noi chiar am fost victime ale genocidului. Repet. Mă doare.

Revenire

Nu am mai scris in blogul meu din august. De scârbă. Pentru că orice ași fi încercat să scriu se ducea tot spre zona politicului. Ori de politic mi s-a scârbit.

Asistăm la demontarea unui mit. Un mit, numit "Moldova fără comuniști" și de care nu am putut să-i păzim pe copiii noștri. Eu știu de ce zic asta. Pentru că 20 de ani în urmă, atunci când noi eram niște copii, cineva într-un mod similar ne-a molipsit de visul libertăți, pentru a călca apoi peste ceea în ce am crezut noi. A pășit cu nonșalanță peste visurile noastre așa, de parcă ne-ar fi spus: "Proștilor, da voi ce-ați vrut? Timpul vostru a expirat. Ne-am aburcat pe spetele voastre ca să ne facem un loc mai larg sub soare și acum, chiar vă poftim, marș în cușcă".

Între timp a crescut o generație, care iarăși a crezut la un moment dat în ceva. În ceva vag, dar care părea extrem de important, dureros de necesar. Astăzi cum să le spunem copiilor noștri că cei vârstnici iarăși le-au terfelit aspirațiile? Cum să le explicăm alienarea politică, cinismul, trădarea?

Unii vor spune că lupta politică a fost întotdeauna dură și lipsită de compromisuri. Bine, dar nu și fără scrupule!