Proful meu de istorie, Efim Davâdovici Șor, care m-a învățat pe mine și pe colegii mei cum se învață carte și cum trebuie să analizezi, înțelegi și să generezi judecăți de valoare despre evenimentele istorice și despre premisele care duc spre anumite evenimente, este acum cetățean al Israelului, are 87 de ani, să-i dea Domnul sănătate și se bucură de o bătrânețe tihnită! A căutat numărul meu prin intermediul Ambasadei, pentru că a ținut la mine ca la copilul lui și pentru că, zicea el, își punea mari speranțe în mine, mi-a făcut un cadou extraordinar. M-am simțit așa, de parcă m-ar fi sunat copilăria.
Vreau să vă spun că pe Efim Davâdovici îl pomenesc tare des, pentru că rămâne foarte actual, acasă, cu părinții, ne amintim de niște principii pedagogice și niște principii de viață ale acestuia, unele încercăm să le experimentăm pe băiatul meu, așa încât și el știe că ar trebui să învețe carte așa, cum cerea Dl Șor.
Vin acasă, le povestesc părinților mei despre sunet, mai ne amintim de decedata lui soție, de nepoțelele dânsuia, care erau tare drăguțe (noi locuiam pe o scară la bloc), iar despre școală, despre cât e de bine să ai astfel de profi, și la un moment, intervine băiatul meu, care nu prea are noroc de asemenea relații la școală:
-Cum, are 87 de ani și nu te-a uitat? Atât de mult te-a iubit că te sună și acum? După care adaogă meditativ:
- Daaaa, mi-ar place să mă sune și pe mine Doamna X... când va avea 87 de ani și să-mi zică: "Andrieș, noroc. Hai mai enervează-mă o dată că am 87 de ani și nu pot muri!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu