Crăcănați

Vă amintiți multitudinea de bancuri cu dileme de genul: "Agitator: Țata noastre este acum deja cu un picior in comunism. Din sală: Și mult o să stăm noi așa crăcănați?" sau : "Toate animalele frumoase - la stanga, cele deștepte - la dreapta. Maimuța: Și eu ce ar trebui să fac, să mă dezbin în două?"

Cam așa apare și situația în care suntem noi acum, dependenți de un singur vot care, dacă vrea, se duce la PD (alias AIE), sau la PCRM, alias - come back. Așa că nu m-a mirat deloc întrebarea pe care mi-a pus-o azi trezoriera noastră: "Ei, azi cum să vă zic, Doamna sau Tovarășa?" Mi-am dat seama că rămânem în continuare crăcănați:

...între trecut și viitor

...între comunism și liberalism

...între Europa și Asia

...între curaj și lașitate

...între avânt și lene.

Cu ceva zile în urmă glumeam și puneam pariuri cu prietenii: cum se va numi R. Moldova în continuare? Republica Comunistă Moldova? Republica liberală Filat? Republica Populară Plohotniuc? Republica Antimafiotă Mocănească? Paradoxal, dar niciuna dintre aceste denumiri nu ne vine la îndemână, pentru că rezultatele votului arată că noi nu vrem nimic concret, nici de dreapta, nici de stânga. Nouă ne place să stăm așa, crăcănați, iar alții să decidă ce să facă cu noi: să ne dea o mană de ajutor de pe un mal sau altul al prăpastiei, să ne dea o îmbrâncitură, sau, și mai rău, să profite de noi în poziția în care am înțepenit.

Urme pe zăpadă

Eu, undeva în adâncul sufletului, ramân un romantic incurabil. Am câteva plăceri, pe carele urmez cu sfințenie.

În noaptea de Revelion încă mai aștept că poate Moș Crăciun există cu adevărat. Nu obligatoriu în carne și oase, îmbrăcat în palton roșu sau albastru, ori în suman și valnici (superbă încălțămintea ceea rusească, care se mai găsește la ruși, îi care se cheamă, de fapt, valenki). Un ceva, o forță divină, care să-ți îndeplinească în mod magic, măcar o dată în viață un vis ascuns.

Iar atunci când cade prima zăpadă, îmi place să mă uit noaptea prin geam la dansul monoton al zăpezii, și să fie liniște absolută, iar eu să mă topesc în această magie. De asemenea, îmi place să fiu eu prima care calcă pe omătul proaspăt, pe care nimeni n-a lăsat încă urme, astfel, crezând că deschid o nouă filă din viața mea. Și țin foarte mult, dacă nu reușesc eu să fiu prima, ca urmele primului om care calcă spre casa mea, să fie urmele unui om bun.

Azi a nins la Nord, poate peste noapte cade zăpada și la Chișinău. Tare ași vrea să fie o noapte liniștită, frumoasă și cu lună strălucitoare. Iar mâine dimineașă să ne trezim troieniți, cu zăpadă scârțâind sub picioare, ca apoi, pe la 10, copiii să iasă buluc în curte cu săniuțele. Ați avut sanie când erați mici? Da ați încercat măcar o dată să puneți limba pe metalul săniuței? Eu - da, și verișorul meu, care era cu 6 ani mai mare, a hotărât să se răzbune zdravăn pe mine, sugerându-mi un leac: "dacă te frige limba că ai pus-o pe sanie, - mi-a zis el, - trebuie repejor s-o pui pe cleampa ușii, și-ți trece!" Scurt pe doi: de pe sanie m-au dezlipit in vre-o 3 minute și cu hohote, de la cleampă - în vre-o 10 și cu urlete ca din gură de șarpe.

Vă doresc să aveți urme de oameni buni pe prima zăpadă din acest an.

Tuturor colegilor de facultate

Dragii mei colegi,

s-ar putea să fi scăpat cu vederea, dar astăzi, Facultatea de jurnalism și Științe ale Comunicării de la USM a sărbătorit două evenimente importante: 40 de ani de învățământ jurnalistic din Moldova și 30 de ani ai facultății propriu-zise.

Mulți dintre cei pe care îi am în lista de prieteni în rețelele sociale sunt și ei "produse" ale acestei școli. Cu toate lucrurile ei bune și rele, facultatea noastră rămâne în continuare cea mai rebelă, cea mai prețuitoare de libertate și cea mai cu respect pentru personalitatea studenților săi.

Regret sincer că astăzi, la festivitățile ce țin de această dată, i-am văzut pe foarte puțini dintre absolvenții ei prezenți în sală (puteai chiar să-i numeri pe degete). Tot așa cum până la această oră nu am citit, auzit sau văzut vre-o știre despre acest eveniment. La fel cum nu am văzut camerele de luat vederi să se înghesuie pentru a lua un interviu, sau reportofoane claie peste grămadă pe masa la care ședeau 3 dintre cei 4 decani care i-a avut facultatea (or regretatul Dl. Coval nu mai poate fi cu noi la o masă).

Am avut senzația că asist la un Hram sau la un Paște cu părinți, ai căror copii nu au venit în vizită, inventând, ca de obicei, mii de scuze.

Țara din care a emigrat Dumnezeu

"Din țara noastră Dumnezeu a emigrat acum vreo sută de ani".

Fraza nu-mi aparține, dar atunci când am auzit-o într-un film, m-a uimit prin profunzimea ei. Odată cu Dumnezeu, din țară au plecat mai multe valori, despre care acum spunem doar că știm cum ar trebui să fie, dar nu le putem "pipăi" de-a adevăratelea.

Și a plecat acest Dumnezeu înainte ca noi să începem să prețuim la justa ei valoare cartea, astfel încât chiar și acum moldovenii obișnuesc să spună: "Ajunge atâta carte, că doar n-am să-l fac popă". (Asta șn cazurile în care sunt puși la o grea încercare - să cumpere 10 caiete și 3 pixuri prin august, iar ele fac, în cel mai bun caz, "cât 2 kile de chiperi borcoi la piață", iar în cel mai rău - "aproape cât o vodkă". Ei, ce alege "gospodarul"?)

A plecat cu mult înainte ca noi măcar să auzim de noțiunea de "libertate", azi confundând-o cu tot felul de stari, care numai libertate nu sunt și ne-a lăsat așa, complexați, să plecăm capul în fața tuturor netrebnicilor.

Și a luat cu el odată și sentimentul părintesc, altfel nu pot să-mi închipui cum se face de un tată poate să dea foc la casa în care stau doi copilași (copii lui, de altfel), în loc să-și dea sie foc, dacă tot e atât de nenorocit. Cum să înțeleg în acest context faptul că sinucigașilor nu li se iartă păcatele, iar ucigașilor - da?!

A încăput în geamantanul lui de emigrant chiar și dorința elementară de a trăi mai bine, altfel, de ce am tot căuta unde e acel "mai bine" fără să mișcăm un pai aici, unde e rău de tot...

Toamnă

Departe de mine gândul de a considera că aceasta chiar este o poezie. Este, mai degrabă, o fotografie a unui moment din viața mea, o toamnă frumoasă și înduiosător de galbenă a anului 1991. Azi mi-am amintit-o și, pentru prima dată o fac publică. Cu meniunea: Ador toamnele.

Tăcut a plâns ast-noapte'n galben toamna

Și-a suspinat prin parcurile toate

Cu frunze de arțar și crizanteme-

Copii cuminți și obsedați de moarte.

Și-au plâns cu ea odată și poeții

Cu stropi rigizi de chihlimbar mărunt,

Iar notele pe clape-au așternut

Tangouri demodate ale vieții

Trezind din somn peneluri adormite,

Culori și pânze-ntinse pe șasiu

Și-un pictor devorat de dor și foame

A-nregistrat tabloul de pe viu.

Iași, 1991

Normalitatea de la Bârlădeni

Astăzi am avut ocazia să fiu moderatoare la conferința de CSR (Corporate Social Responsability) și alături de cei prezenți am ascultat discursul unei Doamne care ne-a facut pe toti sa mai credem, măcar pentru o jumătate de oră, că această țară mai are, totuși, o șansă.

Doamna Tatiana Pavliuc, directoare a întreprinderii agricole Plaiul Bârlădean, ne-a povestit cum, nesilită de nimeni și doar din dorința de a fi utilă, în momentul în care a preluat conducerea cooperativei agricole, a început să colaboreze cu localnicii pentru îmbunătățirea condițiilor de trai. Astfel, Bârlădeniul, un sat de cca 1200 locuitori:

1. a fost gazificat in totalitate, cetățenii achitând doar câte 300 lei, restul - ia achitat întreprinderea. Au fost gazificate chiar și casele în care la moment nu trăia nimeni, cu găndul că vor dori să le cumpere unuii tineri, și astfel îi vor întoarce în sat.

2. a fost telefonizat în totalitate, majoritatea cheltuielilor fiind suportate de aceiași întreprindere.

3. are acum un spital-ambulator renovat și modernizat pe banii întreprinderii.

4. repară grădinița, care acum lucrează doar vara, așa încât să poată activa anul împrejur, că astfel "vom avea mai mulți copii în sat".

5. construiește un centru pentru bătrâni, unde aceștia vor putea sta iarna, ca să nu se cheltuie prea mult pe încălzire și să poată comunica mai ușor.

6. finanțează studiile studenților din sat care au ales specialitățile de care are nevoie întreprinderea.

7. oferă foi de tratament în sanatorii.

8. a construit un cămin modern pentru muncitorii sezonieri din alte localități ale RM, cu WC si duș în interior, și tot acești muncitori beneficiază de 3 mese gratuite pe zi.

9. la Bărlădeni, la inițiativa dânseia, gunoiul este triat!!! si apoi reciclat, acum dânsa căutând un grant sau partener pentru a lichida stockurile de hârtie, sticlă și mase plastice.

10. Salariu exact la data de 15 a fiecarei luni, premii, cadouri, etc - de la sine înteles.

si tot asa.

Cei de la Bărlădeni consideră că doamna ar fi bună de președintă de țară, doar că nu și-ar dori acest lucru, spunând că nu ar vrea să piardă o astfel de întreprinzătoare.

Concluzia pe care o fac: DACĂ VREI SĂ FACI UN BINE, NU E MUSAI SĂ FII PLAHOTNIUC ȘI SĂ AI ACELAȘI RULAJ DE CAPITAL. E SUFICIENT SĂ AI OBRAZ ȘI DORINȚĂ.

Și, mărturisesc, chiar am considerat o onoare pentru mine să o cunosc pe Doamna Pavliuc.

Despre spectacolul vietii

Atunci când sunt în străinătate am un obicei pe care mult timp l-am considerat ca fiind un mic viciu. Apoi, când am mai discutat cu alți oameni, am avut satisfacția să descoper că nu mă caracterizează doar pe mine. Iată despre ce e vorba: îmi place să mă plimb seara pe străzi și să privesc prin geamurile luminate ale caselor și apartamentelor. Nu pentru că ași vrea eu să văd intimități, doamne fereșe, ci pentru că am impresia că privesc un spectacol al vieții, când, de cele mai multe ori, decorul vorbește despre obiceiuri, estetică, etc.

Recent m-am întors din Amsterdam. Orașul în care ferestrele cu draperii pot fi numărate pe degete. Unde oamenii au geamuri aproape cât tot peretele, și cărora chiar le place să etaleze atmosfera din casă.

Fără reparații pe care noi le numim "euro". Fără mobilă pretențioasă, pe spații foarte înguste, aceste apartamente cochete fac deliciul la gură cască alde mine cu jocul lor de lumină, cu designul minimalist dar foarte elevat, cu florile vii nelipsite la geamuri, iar în cazul concret al Amsterdamului - cu holurile-garaje pentru biciclete.

Întradevăr, bicicletele din Olanda devin deja periculos de multe pentru noi, neolandezii. Cred că puteam fi călcată de vre-o 20 de piese dintr-astea, cu "tuning" care mai de care - unele cu un cos in fata, altele cu o lada, unele cu un fel de "roaba" in care este încărcată toată familia, - care merg țanțoșe pe benzile destinate exclusiv lor și doamne ferește să stai în calea lor. Mai degrabă oprește un tramvai, decât un biciclist. Vă amintiți că pe timpuri se spunea "Chișinăul este orașul în care Ionii se mișcă haotic". Ei, Amsterdamul este orașul în care se mișcă haotic bicicliștii.

Vă zic, spectacolul geamurilor șn acest oraș este extraordinar.

Și așa mi s-a făcut un dor de gărduțele alea din fier forjat din satul copilăriei mele - josuțe, mai mult decorative, transparente ca o dantelă. Doamne, oare ce ascundem acum după zidurile cu care ne împrejmuim averile?! De ce ne ridicăm ziduri de pușcărie în jurul caselor?