Călărețul fără cap

Ați observat că noi avem de toate în afară de capi? Când vine vorba să punem pe UNUL în fruntea noastră nu mai suntem capabili s-o facem. Curtea Supremă de Justiție nu-și poate alege un șef de nu mai știu cât timp, de Președinție nici nu mai vorbesc. Mergem înainte ca niște cai cu ochelari mari și negri. Încotro? Unde ne duc ochii. Ochii cui? În mod normal ar trebui să fie ochii călărețului. La noi de-a călăritului sunt mulți. Dar fără cap.

Un balon albastru

Ieri sera mergeam spre casă și stând la semafor în intersecție am fost martora următoarei scene. Pe str. București mașinile curgeau șuvoi, una mai mare decât alta, iar în fața lor zbura un balon albastru. Mașinile îl loveau, dar el continua să zboare, fără a se sparge, înaintând cu siguranță. Ce-o fi fost în mintea acelui balon? Era un rebel, care, în ciuda loviturilor nemiloase, nu se dădea nici strivit, nici oprit? O fi fost un prost, care nu înțelegea să se ferească înspre trotuar, dar, de fapt, la ce bun, ca să jungă strivit de vreun mic ștrengar? O fi fost un deștept, care a înțeles că loviturile mașinilor doar îl propulsează înainte?

M-am gândit atunci, că așa e și omul - niciodată nu știi ce-i în mintea lui și nu poți susține cu siguranță că l-ai descifrat sai i-ai citit gândurile. Și niciodată nu poți ști, ce îi provoacă omului plăcere.

Despre coniac. Din '46

Citesc în presă despre cadourile oferite Patriarhului Chiril și Premierului Putin din partea Moldovei - coniacuri din '46.

Spun din partea Moldovei, pentru că, în mod sigur, nu le-a găsit Premierul personal, ci i-au fost sugerate de cei de la protocol și achitate din aceleași fonduri. Cu atât mai mult, cu cât scoaterea din colecție a unei băuturi de o asemenea valoare nu se face de oricine și cu orice ocazie.

Și atunci vreau să-i întreb pe toți acei care a ținut respectiva sticlă în mână: "Dacă tot vă găndiți la simboluri (adică la banalul an de naștere), unde v-a fost simțul "simbolului" și bunul simț? Pe lângă faptul că în '46 s-au născut câțiva oameni, de vază, nu zic ba, în același an sute de mii de moldoveni au murit umflați de foame! Cum putem oferi în dar o sticlă din roada (sau cupajul) anului în care moldovenii fierbeau buruiene și scotoceau în gaură de șoarec după grăunțe, pentru a hrăni copii lehămetuiți? Câți din ei au mâncat poamă în vara acelui an, ca nouă să ne ajungă să împărțim din must?!

Mă doare. Nu pentru că ași vrea eu să fiu răutăcioasă la adresa cuiva, nu pentru că ași vrea să mă leg de lucruri mărunte. Dar pentru că noi nu știm ca ei, rușii, să păstrăm o coajă de pâine din Leningradul aflat îm blocadă, pentru a arăta cum și din ce am rezistat. Pentru că noi preferăm să uităm că foamea de după război a fost la fel de grea, ca blocada Leningradului. Pentru că, o dată și pentru vecie, în '46 numai nu roadă de coniac în Moldova a fost, ci roadă de lacrimi cu sânge. Și dacă în acel an în care buneii și părinții noștri nu aveau ce mânca, la unele fabrici de la noi se producea coniac, înseamnă că noi chiar am fost victime ale genocidului. Repet. Mă doare.

Revenire

Nu am mai scris in blogul meu din august. De scârbă. Pentru că orice ași fi încercat să scriu se ducea tot spre zona politicului. Ori de politic mi s-a scârbit.

Asistăm la demontarea unui mit. Un mit, numit "Moldova fără comuniști" și de care nu am putut să-i păzim pe copiii noștri. Eu știu de ce zic asta. Pentru că 20 de ani în urmă, atunci când noi eram niște copii, cineva într-un mod similar ne-a molipsit de visul libertăți, pentru a călca apoi peste ceea în ce am crezut noi. A pășit cu nonșalanță peste visurile noastre așa, de parcă ne-ar fi spus: "Proștilor, da voi ce-ați vrut? Timpul vostru a expirat. Ne-am aburcat pe spetele voastre ca să ne facem un loc mai larg sub soare și acum, chiar vă poftim, marș în cușcă".

Între timp a crescut o generație, care iarăși a crezut la un moment dat în ceva. În ceva vag, dar care părea extrem de important, dureros de necesar. Astăzi cum să le spunem copiilor noștri că cei vârstnici iarăși le-au terfelit aspirațiile? Cum să le explicăm alienarea politică, cinismul, trădarea?

Unii vor spune că lupta politică a fost întotdeauna dură și lipsită de compromisuri. Bine, dar nu și fără scrupule!

Pegasul din Cedadîr-Lunga

În anul 1990 am citit o carte minunată, semnată de Slavomir Mrozek, se numea Хочу быть лошадью. Dacă acest text genial ar fi fost scris alaltăieri, ar mai fi conținut o frază - Иногда на мне бы ездили руководители стран...

Славомир Мрожек

ХОЧУ БЫТЬ ЛОШАДЬЮ

Боже мой, как бы я хотел быть лошадью...

Я выступал бы в кабаре, и никто бы не смог сказать, что я не талантлив. Даже тогда, когда мои тексты были бы плохие. Наоборот.

- Для лошади это неплохо, -хвалили бы меня.

- Вот это голова, - восторгались бы другие.

Не говоря уже о выгоде, которую я извлекал бы из пословиц и поговорок: лошадиное здоровье, работает как лошадь, у лошади четыре ноги, и то спотыкается...

Разумеется, существование в лошадиной ипостаси имело бы и отрицательнве стороны. Моим врагам я дал бы в руки новое оружие. Свои анонимные письма ко мне они начинали бы со следующих слов:"Разве вы - лошадь? Вы жалкий пони!"

Женщины проявляли ко мне интерес.

- Вы какойто особенный...- говорили бы они.

Отправляясь на небеса,я, в силу факта, получил бы крылья и стал пегасом.

Крылатый конь! Что может быть красивее?

Hai că aiurim deja!

D'apoi bine, Domnule Prim-ministru, asta e marea concluzie la care ați ajuns după ce ați vizitat raioanele de sud, că trebuie să reparăm sediile judecătoriilor?

Pentru asta ați cutreierat jumate de țară, ca să reveniți la Chișinău și să constatați că marea problemă a justiției moldovenești este absența "evroremontului"? Cam care ar fi necesitatea alocării unor sume de la buget în acest scop, când rămân nereparate școli, grădinițe, drumuri, iar statul pierde, de pe urma activității acestei "justiții", milioane la CEDO?

Credeți că dacă le cumpărați scaune și dulapuri noi sau le vopsiți geamurile, își vor schimba năravul? Aceștia nu vor aprecia nicidată reparația pe care preconizați să o faceți. Pentru că reparația va viza locul lor de lucru si nu propriile lor case, prin urmare, le este indiferent ce se va întâmpla.

Justiția moldovenească nu are nevoie de judecătorii reparate, ci de judecători care se respectă, ne respectă și respectă legea.

"Snegovicul" sau ei vor uita rusa, dar nici atunci nu vor învăța româna.

Astăzi am citit în "Timpul" acest articol (http://www.timpul.md/articol/irina-litovcenco--eram-tratati-cu-indiferenta-la-lectiile-de-limba-romana-25635.html) și vreau să vă împărtășesc și eu niște experiențe la acest capitol.

Cunosc rusa. La modul serios. La viața mea am fost redactor-șef de revistă care este editată în limba rusă. Asta însemnând, în mod automat, că am corectat/redactat/stilizat articole semnate de colegii mei ruși. Nu am făcut școală sau facultate rusă. Nu am nici o rudă de naționalitate rusă, pur și simplu am eu talent pentru limbile străine (nu cunosc numai rusa) și, probabil, am învățat bine la școală, asta la capitolul gramatică și ortografie, rusa nefiind cea mai simplă de studiat.

Îmi amintesc însă timpurile când eram elevă, lociam la Nisporeni și acolo era o școală rusă, în care învățau, în mare parte, tot copii moldoveni. De fapt, nu înțeleg pentru cine alții fusese deschisă respectiva școală, deoarece Nisporeni este unicul raion, din câte știu eu, în care nu există vreo localitate compact locuită de ruși sau ucrainieni.

Ei uite, pentru învățătorii de rusă din școala noastră (de fapt, toate ele și toate rusoaice sau ucrainience), nu mai zic de cei din școala rusă, noi, copii de moldoveni, eram așa, un fel de "sortul 2". Serios, numai eu aveam trecere, că vorbeam rusa la perfecție, de cele mai dese ori, mai corect decât elevii lor. Grupa nea avusese noroc și de o profesoară moldoveancă, căreia nu trebuia să-i demonstrăm că suntem deștepți, inclusiv cei care nu pronunțau sau ortografiau foarte corect. În rest, după cum vă ziceam, moldovenii erau "sortul 2" pentru că nu știau rusa la perfecție.

Parcă aud cum profesoara de limbă "moldovenească" de la școala rusă comenta: Что вы хотите, молдавсеая школа - есть молдавская школа! Și acest comentariu aparținea unei moldovence, care preda rușilor "moldoveneasca" și era considerată de elevii ei "sortul 4" pentru obiectul pe care îl preda și, culmea, avea o fiică în clasa paralelă, deci, în școală românască. (Ironia sorții - ceva ani mai târziu cucoana devine director de liceu român, în care fusese transformată între timp școala noastră).

Revenind la ziua de astăzi, mă ciocnesc de altă situație. Băiatul meu, care are 12 ani a moștenit de la mine aptitudinile pentru limbi străine. Așa încât de pe la vreo 9 ani vorbește perfect, citește și chiar traduce lejer textele literare din rusă în română. Nu l-am învățat noi, părinții, sau buneii. A învățat-o "la ureche", din filme, de pe afară, iar de citit, când l-am întrebat de unde a învățat, a râs și ne-a arătat un calendar de perete din acelea, care întorci zilnic fila și pe care îl avea mama acasă: Uite, am început să observ care litere se repetă în zilele săptămânii și denumirile lunilor și apoi am mai ghicit, așa am și învățat. Câți copii de ruși au făcut aceleași descoperiri?!

Culmea e însă, că băiatul meu are un singur 8 în tabel - la limba rusă. Pentru că, citez: scrie cu greșeli (atenție! oficial copilul a început să învețe rusa de 1 an, nici rușii nu scriu fără greșeli de o/a la vocală accentuată și neaccentuată) și pentru disprețul că "nimeni acum nu știe rusa".

Nu mă supără nota băiaului, mă supără atitudinea perversă, ștind bine că în liceele cu predare în limba rusă se pune 10 la română doar dacă știi să te saluți și nu leșini când ești întrebat în ce oraș locuiești. În rest, vorba aia, să fie sănătoasă cocoana.

Ca să vă amuz, vă mai dau un caz de competență lingvistică. Lecția de rusă. Sarcină - descriere tablou. Cuvinte noi. Profesoara scrie pe tablă un șir de cuvinte cu traducere printre care "om de zăpadă - снежная баба", la care băiatul meu îi replică din bancă "в русском языке нет слова снежная баба, есть снеговик". Răspuns genial - можно подумать, ты знаешь русский! Poate că nu știe, dar am început să-mi pun întrebări inclusiv referitoare la competența celor care ne disprețuiesc copii pentru că nu le știu limba pe care și ei o posedă ciuntit.

France, mon amour, sau când va fi Moldova sexy?

Astăzi este Ziua Națională a Franței, o țară pe care am îndrăgit-o pas cu pas, descoperindu-i din felul ei de a fi și micile stranietăți care la început te miră, apoi te fascinează. Dear nu despre asta vreau să scriu acum. Pentru a explica ce-mi place și ce mă stresează la francezi, ar trebui să scriu o carte, acum vreau să împrtășesc o amintire.

Acum doi ani, de Ziua Națională a Franței eram la Paris. Parada - da, impresionantă, dar nu despre ea e vorba. Apoi a vinit sărbătoarea populară. De pe la amiază, francezii, înarmați cu covorașe și coșuri cu mâncare și băutură, se grăbeau să-și ocupe un loc pe Champ de Mars mai aproape de Turnul Eiffel, care oficial își serba în acea zi aniversarea de 125 ani. Era preconizat un show extraordinar de lumini și concertul lui Johnny Hallyday, icoana rocului francez.

În jurul turnului s-au adunat, conform statisticilor ulterioare, circa 1 milion de oameni. La cel mai mare piknik din lume, cu familii, copii, oaspeți din provincie sau de peste hotare. Toți au mâncat și au băut, dar nu am văzut pe nimeni să fie târât de sub brațe de beat ce era, nici o cearta, nici o bătaie. Ba din contra, vecinii de piknik, necunoscuți între ei, își făceau loc șă încapă, astfel încât covorașele se împătureau tot mai mult și mai mult, pentru a ocupa cât mai puțin loc.

În momentul în care au răsunat primele acorduri ale Marseillaise TOȚI, dar toți au început să o cânte cu atâta mândrie, încât se cutremura Parisul. Francezi, arabi, africani, pieds-noirs-i pentru că ei se simțeu mândri de țara lor, pentru că se simțeau francezi. Cânta UN MILION DE OAMENI - practic o jumătate din țara mea, în care unii uită măcar să se ridice în picioare când este intonat Imnul de stat. Am cântat și noi La Marseillaise din repect pentru ara în care ne aflam și ne întrebam, oare când, din respect pentru țara noastră, măcar cei care locuiesc alături de noi de decenii, vor intona Limba Noastră?

Show-ul de lumini a culminat cu un moment de efect maxim, când "Bătrâna doamnă", or așa își numesc francezii Turnul, prin efecte luminoase, a început a se "mișca" în ritmul piesei "Sex Bomb". Cred că "serioșii" noștri nu ar fi acceptat niciodată așa un final de sărbătoare națională. Eu însă, am înțeles un lucru - ceea ce iubești ți se pare întotdeauna sexy. Oare când va fi și Moldova sexy pentru toți cetățenii săi?

Nana Zina

Poate ar fi trebuit să scriu mai demult despre Nana Zina, Dumnezeu s-o odihnească în pace, dar uite acum, când am citit articolul Sorinei Ștefârță, mi-am dat seama că am o datorie de plătit.

Nana Zina era o femeie deosebită - frumoasă, glumeață și foarte bolnavă. Era sora cea mai mică a bunicăi mele și locuia la Pârliți, lângă Bălți.

Mie îmi plăcea s-o vizitez, pentru că ea avea, în fiecare an, un borcan mare cu dulceață din cireșe albe, din care ne servea, zicând:

- Mâncați, fetelor, că eu o pregătesc pentru când mi-a aduce Colița meu mireasă, ca așa se primesc nurorile în casă - cu dulceață de cireșe albe și cu apă rece de la fântână. Da lasă că până când s-a însura Colița a mai rămâne el ceva.

Nana Zina noastră, care era atunci încă tânără, avea o glumă cu care se despărțea întotdeauna de bunelul meu. Când unul dintre ei ieșea pe poartă, ea, care suferea de inimă, întotdeauna zicea:

- Bade Fiodor, să nu uiți de înțelegerea noastră mai veche: dacă murim vre-o unul primul, să nu ne strigăm pe patul de moarte unul pe altul. Hai să chemăm pe cineva care s-o dus deamu, pe mama mea, sau a matale... Pentru că Nanei Zina îi plăcea viața, chiar dacă bea mii de pastile, mirosul cărora și acum îl mai simt, când vorbesc despre ea.

Nana Zina era tare frumoasă și soțul ei, Nanu Petea, se temea, că dacă o lasă să mai crească, i-o fură altul. Așa că a pețit-o pe la 15 ani. Și ea s-a măritat. Chiar dacă, își amintea Dănsa "soacră-mea nici la lucru nu mă punea, zicea să mai cresc și eu mă jucam cu mâța după cuptor, așa măritată cum eram".

Într-o zi au dat busna în sat oameni cu armele și Nanu Petea, împreună cu părinții săi, au fugit să se ascundă, lăsând-o acasă pe ea cu 2 frați mai mici. Și-au zis oamenii, că n-o să-i ia pe copii singuri.

Dar, soldații care au dat busna în casă, au luat cei 2 copii, spunându-i Nanei Zina că ea poat să rămână, pentru că, în conformitate cu legea sovietică, ea nu putea fi considerată soția lui, fiind încă minoră.

Ea a crezut că tipii n-o zic în serios, dar când a văzut că mașina în care au fost îmbarcați copiii iese pe poartă, a ieșit în fugă, așa în cămașă de noapte, și a sărit în remorcă. Era un copil, dar s-a temut să nu se prăpădească alți 2 copii mai mici ca ea.

Așa, în cămașă de noapte și numai cu niște țoale pe care i le-au oferit consătenii miloși care au fost duși cu același eșalon, a ajuns tocmai în Ircutsk, unde a și găsit-o Nanu Petea cu prinți, pentru că atunci când au aflat despre cele întâmplate, s-au predat soldaților.

Nana Zina s-a întors acasă tocmai prin anii 60, când avea și ea deja 2 copii ai săi, numai că sănătate nu a mai avut niciodată. Dar firea ei glumeață o explica întotdeauna așa:

_Ei, fetelor, ce știți voi! Mie îmi pare bine că măcar sunt vie, dacă nu șu sănătoasă, după ce am tras.

Bacalaureatul - examen sau olimpiadă?

„Tendința acestei sesiuni a fost una de descreștere a procentajului notelor de 9 și de 10. Ne orientăm mai mult spre 6 și 7, așa cum era de așteptat de mai mulți ani", a declarat Adrian Ghicov, președintele Agenției de Evaluare și Examinare. Este un pasaj din "Adevărul" de astăzi. Pasaj care mă umple de furie și de nemulțumire.

Eu nu sunt absolventă de liceu, nu am copii-absolvenți, nici rude, dar vreau să întreb și eu, de ce, mama dracului, media de 6-7 era AȘTEPTATĂ! de mai mulți ani?

Ce insinuiază cucoana respectivă și toți colegii săi de breaslă? Că avem copii tot mai imbecili? Că minunatele programe școlare sunt atât de evoluționate, încât adolescentul moldovean mediu nu este în stare să le însușească?

Atunci, madam, Dumneata și ministerul matale, luați-vă programele și faceți cu ele alte lucruri, nu le propuneți spre instruirea copiilor.

De unde această tendință nesănătoasă de a le demonstra elevilor la BAC că sunt niște proști? Unde au fost învățătorii timp de atâția ani, de ce pentru 6000 de copii (fiecare al cincilea) probele de la BAC au fost de nerezolvat? Ori profesorii nu au avut nici un interes să le bată bumbac în cap copiilor, ori ministerul nu știe cum se verifică cunoștințele.

Continuu să cred, că examenele de absolvire sunt o probă de însușire a materiei și nu una de performanță. Performanțele se fac la Olimpiade, concursuri și, dacă vreți, la admitere. Orice absolvent trebuie să poată răspunde la teste peste nota de trecere absolut fără efort, iar notele negative trebuie să fie o excepție și nu o regulă! Altfel, de ce mai există profesorii în școală? Câți dintre ei vor răspunde pentru lipsa de performanță a elevilor săi? Ce înseamnă "6-7 e o notă bună, 10 este o excepție"? Dacă salariile și motivația maturilor ar fi construite după aceleași principii, cine ar mai lucra?

Am un copil care a trecut în clasa a VI. Sunt oribilizată de manualele școlare după care învață, de inexistența unui sistem de învățare și a logicii elementare în procesul de studii. De ce în manualul de geografie din clasa a V nu există absolut nici o hartă fizică și politică? Nu înțeleg, de ce elevii sunt permanent puși să răspundă în scris, inclusiv la istorie, geografie? Aici, în țara în care oamenii practic nu știu să vorbească, să se exprime! Astăzi, într-o lume în care comunicarea și abilitățile de prezentare și retorică constituie cheia succesului!

Și chiar sunt curioasă să aflu, care este raportul de note în școlile române și ruse. Sau acolo copiii sunt mai deștepți?

Puppetteer

Scriam azi o corespondență in franceză. Și, deoarece era vorba despre evenimentele recente, a trebuit să caut traducerea în această limbă a cuvântului "Păpușar".

Știți ce m-a amuzat cel mai mult? Cuvântul francez - PUPPETTEER - are tocmai 3 litere duble:)

Cum ar fi sa nu avem TV?

Week-end-ul trecut l-am petrecut la vilă, cu doar o scurtă escapadă până la secția de votare. Deoarece la vilă nu am televizor, a fost pentru prima dată când alegerile au trecut "pe lângă mine" din punct de vedere informațional. Nu am știut rezultatele preliminare, nu am așteptat cu sufletul la gură pronosticurile intermediare. Le-am aflat abia dimineață, când am pornit computerul. Și, uite, s-au sfârșit așa, cum mi-am dorit, dar fără implicare emoțională din partea mea.

Și acum stau și mă gândesc - oare n-o fi mai bine așa, fără televizor? Fără statul și uitatul la el, seară de seară, dezbateri după dezbateri, film după film?

În schimb, am admiarat stelele pe cer, am ascultat cântecul broaștelor, apoi al privighetorilor. Am făcut planuri de viitor. Am stat, în sfârșit, cu prietenii și, culmea, deoarece nu aveam informații, discuțiile cu privire la politic s-au rezumat doar la simpla întrebare "Ai fost la vot?".

Interesant, cum ar fi sa nu avem televizor? Am reabilita, în sfârșit, simplele relații omenești?

Statul nostru-și știe prețul!

Azi dimineață stăteam în rând la Cadastru să înregistrez niște acte. La ghișeu - o domnișoară drăguță și, n-am de ce mă plânge, foarte binevoitoare și profesionistă. Explica cu răbdare oricui se adresa, zâmbea și lucra repede și productiv.

Dar altceva mi-a atras atenția. Oricare client era întrebat dacă vrea să-i fie perfectate actele în regim normal sau de urgență. Patru din cinci optau pentru urgență, adică, pentru primirea actelor a doua zi dimineața, achitând o sumă cam de vre-o 3-4 ori mai mare decât cea obișnuită, care presupunea o așteptare de 10 zile.

Atunci, concluzionez eu, Cadastrul lucrează practic permanent în regim de urgență. Și deci se pot perfecta mii de acte timp de 24 de ore și nu se întâmplă nimic. Prin urmare, acesta poate fi declarat un regim obișnuit de lucru, cu prețul respectiv, iar urgențe să fie declarate cazurile de perfectare a actelor pe loc? Sau, în caz de necesitate, să lucreze mai mulți oameni. Ghișeie sunt destule, doar că unele încep la 8, altele la 9. Pot începe toate odată, lucrând ân 2 ture, probabil.

Dar de unde, statul nostru știe, că odată cu lichidarea noțiunii de "regim de urgență", va pierde o sumedenie de bani, care înseamnă mult mai mult pentru el, decât pierderile suportate de fiecare cetățean în parte.

Troleibuzele și estetica lui Alfred Hitchcock

Va amintiți de "Păsările" lui Hitchkok?

Pentru necinefili explic: Alfred Hitchkok este un renumit regizor american, care a făcut pionierat în mai multe tehnici ale genului "triller" și este considerat a fi "maestrul suspansului". Filmele sale sunt, în majoritatea cazurilor, o combinație inteligentă de tensiune și umor. Temele sale preferate sunt frica, vinovăția și pierderea identității. O altă temă exploatată frecvent în lucrările sale, cu diverse variații, este persecutarea inocenților.

"Păsările" este unul dintre celebrele sale filme, în care zburătoarele atacă o așezare de oameni, instalând haosul. Ei, uite că azi m-am simțit și eu ca locuitorii acelui oraș.

Centrul - blocat. Mai bine zis, Piața Marii adunări naționale - luată ostatecă de troleibuzele noi aduse de Dorin Chirtoacă și de exponate mai vechi, chemate, probabil, să arate diferența. Strada Ștefan cel Mare - inpracticabilă, pentru că transportul particular n-are ce face pe piață odată cu troleibuzele nou-nouțe, iar confrații acestora - adică epavele care încă nu sunt schimbate, au declarat boicot - și merg din Paște-n-Paște.

Închipuiți-vă ce am ratat prin faptul că primarului nu i-a dat prin cap să aducă pe PMAN ceea ce a evacuat anul trecut de la stațiile de epurare. A propos, cu această ocazie, îmi amintesc de un banc-realitate.

Oficiul companiei noastre se află pe str. Varnița, deci vă închipuiți cum respiram noi până la evacuare și în timpul acesteia. Cam în acea perioadă au venit la noi în vizită niște parteneri din Grecia - un domn și o doamnă. Doamna, care spre deosebire de Domn, era prima oară în Chișinău, după vreo câteva ore de frământări, îl întreabă pe șeful nostru de ce miroase așa straniu în zona, la care acesta, glumeț din fire, negăsind cum să-i explice mai bine situația, îi răspunde:

- You know, there is near an Ecological Shit Factory...

Mai trec câteva ore și noi, împreună cu grecoaica ne pornim într-o deplasare prin țară. Dânsa, ca între fete, ne întreabă pe mine și pe colega mea:

- Listen, girls, is that a really a good affair with this ecological shit? They sell it or how?

Închipuiți-vă ce a urmat, pentru că eu și colega nu știam despre ce-i povestise șeful nostru, iar ea a început să ne explice foarte serios despre ce e vorba.

Mai, da proastă mai sunt!

Cu Doamne-ajută, am început să mă simt proastă de-a binelea!

Motivele? Câte vreți, dar să le iau la rând:

1. Parlamentul și elita politică a țării mele s-a bătut și s-a pisat la tema "vor face sau nu subiectul impozitării indirecte banii trimiși de moldovenii de peste hotare rudelor și valorificate de acestea la construcții de case, cumpărări de mașini etc.". Cu spumă la gură aceștia îi linișteau pe compatrioții mei că nu vor fi impozitați acești bani, pentru că, de, oamenii muncesc, iar noi ce facem. între timp, eu, proasta de mine, muncesc în țară, plătesc impozite (le cota maximă), mă rog, mai agonisesc ceva, poate eventual îmi cumpăr, să zicem, un imobil. Numai că despre proști de alde mine Parlamentul nu vorbea. Mă lasă să-mi fac eventual o casă, după care mă vor întreba ce și cum.

2. Ieri, am întârziat peste tot, pentru că centrul Chișinăului era blocat de proprietarii indignați de mașini, cărora nu li se mai permite să aducă în țară mașini de peste 7 ani, fără a le înmatricula și a plăti taxe. Așa, făcând câte o plimbare până în primul sat din Ukraina o dată la 3 luni, chipurile au ieșit din țară. Da proști de alde mine, nu au mașină, pentru că una nouă nu pot să-și permită, iar din cele cu numere de țări baltice sau Bulgaria nu cumpără și nu aduc în țară. Ș-apoi, dacă aduc una mai "tânără", dar în mod oficial, tot eu voi fi proasta care va plăti impozitul.

3. Proasta de mine nu înțelege cum vecinii pensionari nu au nici o datorie la facturile comunale, iar vecinul de la etajul 3, care umblă cu BMW, are o datorie pe încălzire, de la care ți se răcește spatele. Ok, eu am stație autonomă, dar ceilalți primesc la începutul sezonului avertizări și somații că le deconectează căldura.

4. Proasta de mine așa și n-a înțeles cum naiba inspectoarea de la Serviciul Sanitar, care i-a repetat de vreo 5 ori că are un salariu de 3600 lei, a ieșit apoi mândră din oficiu și s-a așezat la volanul unui Mercedes ultimul model.

Pe cine iubește Marina mai mult?

Există anumite limite ale bunului simț. Tot așa precum există și norme etice, care ar trebui să fie respectate inclusiv de politicieni. Astfel, etica elementară spune că nu poți exploata un copil în numele unor ambiții politice.

După ce Vlad Filat a făcut tămbălău în jurul micuței Marina, acum a venit rândul lui Chirtoacă. Aceeași Marina, aceeași istorie cu biroul "cel mai, cel mai", din nou mediatizare. Din nou Marina spune lucruri trăsnite. Iar societatea se delectează și se amuză.

Cine le-a dat dreptul acestor doi indivizi să tot insiste în jurul unei biete copile, vădit traumatizate de situația precară a familiei sale (drept dovadă - mărturiile educatoarei citate de Timpul, despre comportamentul uneori agresiv al fetiței, sau fraza cu tăiatul gâtului)? De ce nu se pot opri odată, proiectându-și atenția asupra tuturor copiilor din Centrul unde se află Marina? Vă închipuiți cât de neglijați se simt ceilalți copii, colegii ei, când toată atenția se îndreaptă doar spre această copilă. Da, simpatică, da, talentată, da, plină de natralețe. Dar nu cred că e cazul s-o transforme cineva în jucărie politică.

De ce nu încearcă nici unul dintre ei să se întâlnească cu mama Marinei, să discute cu ea, să-i ajute să-și găsească o slujbă, ca s-o poată lua acasă pe fetița ei? Pentru că această întâlnire nu ar mai fi la fel de sentimentală, probabil.

Trist, trist și rușinos. Pentru că niște oameni mari nu înțeleg care ar putea fi consecințele faptelor sale peste un timp, când vor găsi de cuviință să scoată în evidență alte subiecte. Iar Marina va aștepta. Cadourile promise, sau altele, presa, iar colegi nu vor ezita s-o tachineze.

Toate trebuie să aibă o măsură.

Nu mor câinii când vor stăpânii

Azi dimineață urmăream un reportaj TV despre femeile moldovence în Italia.

Nu zic, o fi greu, o fi pleca cândva gonite de sărăcie și de dorința de a oferi familiei o viață mai bună. Dar ceea ce am auzit, m-a indignat profund.

O cucoană bine merci, își depăna istoria care, bănuiesc, ar fi trebuit să ne miște până la lacrimi.

A pecat în Italia acum 7 ani. Între timp, părinții i-au murit și ea nu a venit la înmormântare, apoi fiica s-a măritat și ea nu a fost la nuntă, apoi soțul a divorțat unilateral de ea.

- Doar câinele mă mai așteaptă, - se plânge femeia, - numai el mi-a rămas fidel...

D'apoi stau eu și mă întreb, femeie dragă, o mai fi trăind câinele cela despre care crezi că ți-e fidel până acum?! Și pentru cine și pentru ce zici Dumneata că lucrezi, dacă și cele mai fericite, și cele mai tragice momente din viața familei au trecut pe lângă tine? Dacă n-ai zis măcar o dată: "Ardă-i focul de bani, la ce îmi trebuiesc ei mie, dacă m-am transformat numai în mașină de câștigat euro?!"

Sincer, nu mi-a fost milă de loc de tipă. Pentru că știu o mulțime de neveste care și-au lăsat pruncii prin Moldova, considerând că 100 de euro pe lună sunt mai calzi decât brațele mamei. Iar atunci când au revenit peste 7-8 ani erau supărate că proprii copii nu le-au sărit în gât, tratându-le cu indiferență. Apoi, după o lună, și-au făcut din nou bagajele, declarând iritate, că le enervează țara asta și că nu înțeleg cum putem noi trăi aici. Lasându-i pe copii, soți, părinți tot în țara care nu le mai miroase bine.

În fond, cred că cel mai adecvat a reacționat la acest reportaj soțul meu, care după ce cucoana a declarat că numai câinele îi mai rămâne fidel, a comentat scut și răspicat:

- Normal, bărbat-so doar nu-i câine...

Dacă troleibuzele ar fi oameni...

Dacă troleibuzele ar fi oameni, ele ar fi ma conștiincioase din punct de vedere politic.

Ele ar scrie cerere și ar intra în partid.

Ele ar merge mai lin prin gropile din Chișinău atunci când ar avea la bord o majoritate, eventual, PLDM-istă și și-ar avânta "pachioaștele" în zbor, asemeni păsărilor, când vre-un locuitor obosit de la Hâncești și-ar dori să ajungă cu alai acasă.

Dacă troleibuzele ar fi oameni, ele ar roși. De ciudă și de rușine. Sau poate din apartenență politică. De fapt, din apartenență ar roși și caragioasele PAZicuri chinezești cu care ne-a fericit Olejca acum câțiva ani.

Dacă troleibuzele ar fi oameni, ele ar înjura și s-ar întoarce înapoi în patria lor, pentru că acolo există un singur Barosan, stăpân pe toți și pe toate și lor le este mut mai clar în fața cui să-și aplece "pachioaștele".

Moldovenii nu-s japonezi

Priveam ieri cutremurată imagini din Japonia de după tsunami. Doamne, cât de neputincioși suntem în fața naturii!

Dar altceva m-a uimit mai tare decât forța cataclismului. Am rămas uimită de calmul oamenilor și de stoicismul cu care fac față greutăților.

N-am văzut oameni blestemând Guvernul nipon pentru ce li s-a întâmplat. Nimeni nu învinuia pe nimeni pentru averea pierdută, pe care, probabil, niponii o agonisesc la fel de greu ca și moldovenii. N-am văzut pe nimeni refuzâd fățiș să se evacueze pentru că nu vrea să lase capra și găinile în ocol. Pentru că niponii știu: viața e mai presus decât toate. Și că un sac de grâu sau făină primit în plus după catastrofă, nu o să-ți aducă freicirea.

În Japonia nu ajunge apă de băut, dar oamenii stau cuminți în rând ca să primească minimul de apă necesar. În alt reportaj am văzut cum japonezii, cuminți, calmi și organizați stăteau la coadă ca să primească fiecare o franzelă și o roșie. Vă închipuiți ce ar fi spus moldovenii dacă ar fi fost tratați cu același complet alimentar? Ar fi aruncat pâinea în fața celor care le-au adus-o, declarând că sunt luați în râs.

Pentru că moldovenii nu sunt japonezi. Din păcate.

Sindromul Stokholm și politicul moldovenesc

Of, și credeam că nu am să scriu despre politic pe acest blog!

Ieri am văzut cu ochii noștri cum politicenii moldoveni se dedau sindromului Stokholm. Altfel nu pot înțelege cum AMN a decis fuzionarea pentru alegerile locale cu PLDM. AMN, totuși, nu este un partid de ieri - de azi, are în spate o enormă experiență, în special în regiuni, unde a avut prin tradiție o reprezentare de invidiat.

Doar prin acest sindrom pot să-mi explic motivația care face un partid metodic dezmembrat de către celălalt pe parcursul întregului an să se lase digerat până la capăt.

Ce l-a făcut pe Urechian să lase Soarele eclipsat de umbra stejarului? De ce a uitat că acum câteva luni îi reproșa colegului său de alianță genrarea de turism politic? Dorința de a reveni în Primărie? Are garanții?

NOTĂ

Sindromul Stockholm descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să simpatizeze cu răpitorul. Persoanele captive încep în a se identifica cu răpitorii, ca și un mecanism defensiv, din teama de violență. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sunt amplificate, întrucât intr-o situație de captivitate, lipsa perspectivelor este prin definiție imposibilă. Încercările de evadare sunt și ele percepute ca și o amenințare, întrucât într-o tentativă de evadare, există marele risc ca cel răpit să fie afectat și rănit.

Ca și o consecință, victima devine hiper-vigilență în privința nevoilor răpitorului și neștiutoare în privința propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, intrucat ar pierde singura relație pozitivă formată - cea cu răpitorul.

Marina și Zdubii, sau Grea e viața de Premier

Nu e un lucru nou ca eu nu sunt mare fan al Dlui Filat, dar asta nu mă impiedica să apreciez și calitățile pozitive ale acestuia, și realizările, chiar dacă îi mai dau câte un ghiont liliput (vorba lui Vasilcău) atunci când prea plonjează în strategii sofisticate de publicity.

De data asta, insa, vreau chiar să-l ghontesc de-a binelea.

Ba bine, Dom' Premier, vreau să-l întreb eu, cum vine asta? După ce ai fost o săptămână și ceva în deplasare peste hotarele țării (în scopuri personale), fapt care a intervenit la scurt timp după o altă vizită în scopuri personale, ajungi în cabinetul matale "tare fumos" (vorba Marinei, că eu nu l-am văzut cu ochii mei) și te apuci de întâlnit și de făcut fotografii ba cu Marina, care sărmana n-are nici o vina ca s-a transformat peste noapte în vedetă media, ba cu Zdubii!

Și atunci cum să nu se uite omul la televizor și să ofteze: Greeea e viața de Premier, măi-măi..

Nuștiucum, da n-așă

Priveam azi dimineață televizorul și mă îngrozeam de reacțiile oamenilor la muzica lui Eugen Doga, care acum, prin inițiativa Primăriei, a început să fie difuzată în transportul public.

Îi las la o parte pe cei cărora, eventual, nu le place muzica Maestrului (gusturile nu se discută). Dar am auzit de la vreo cinci replici de următorul tip:

- Nu ne trebuie nouă muzică, viața și așa e grea.

- De muzică ne arde nouă, că-i greu!, și tot așa, și tot așa.

Și atunci mă întreb și eu, da de ce va arde vouă fraților, că nici muzica oferită gratis nu vă mai bucură? Cum de atunci când ascultați muzică pe la nunți și cumetrii, ducând ultimul ban de acasă, viața nu-i tot atât de grea!?

Atunci când am fost găsiți cea mai alcoolizată nație din lume, ați comentat că bem de viață grea. Când refuzați să le cumpărați copiilor caiete, spuneți că viața e grea, și n-o să fie tăți miniștri, și că aveți aceleași botezuri și cumetrii și vă trebuie bani. Da acolo tot răsună muzica. Acolo nu vă doare capul?!

Și dacă viața e grea, ș-a gândit și primarul, poate stângaci, să vă ofere un minut de bucurie. Iar voi cum ați răspuns?

Am cam făcut un obicei din a respinge orice mișcare a celor care vor să miște măcar un pic. La toate avem un răspuns: "Așă nu-i ghini!". Dar dacă urnează întrebarea logică: "Da cum e bine?", raspunsul este cunoscut: NUȘTIUCUM, da N-AȘĂ.

Patenta de deputat

De vreo doi ani nu se mai discută atât de înflăcărat la tema patentelor de întreprinzător. La un moment dat Guvrenul a bătut pasul înapoi în fața revoltelor "populare", iar deținătorii de patente, mulțumiți, s-au întors la ale lor.

Ținând cont de faptul că majoritatea patentelor sunt în domeniul comerțului cu amănuntul și al serviciilor, unul Dumnezeu știe, care este cifra de afaceri a acestui grup de întreprinzători. Și la sigur numai el știe, pentru că Fiscul habar nu are. Cu patentașii, de obicei, are treabă Ministerul de Interne, mai bine is, solii acestuia - polițiștii - care mai fac câte o răscoală prin micul business, așa, cât de un Paște sau de o zi de naștere.

După cum ziceam, nimeni nu știe cât câștigă la modul real un deținător de patentă. Oficial - puțin. Ocazie cu care propun și eu să introducem câteva tipuri noi de patentă - cea de Deputat, vameș, inspector fiscal, doar că prețul ei să fie mai mare. Că, de întreprinzători, băieții, sunt întreprinzători. Așa, nici salariu nu le plătim, iar dacă doresc să activeze în continuare - să fie buni să-și achite la timp patenta.

Unde-s protestatarii?

Uite mă întreb și eu, unde-s protestatarii cei, care acum vreo două luni scandau la sediul PDM, cerând acestuia să nu trădeze Alianța și să nu negocieze cu PCRM.

Astăzi, când liberal-democrații și comuniștii au recunoscut că poartă anumite "consultări" și nu colea prin coclauri sau păduri, ci civilizat, la alte ceaiuri, nimeni nu se grăbește să dea busna cu proteste la sediul PLDM, de parcă nu ar ști unde se află acesta.

Sau poate cineva crede că Vladimir Nicolaevici poate fi convins așa, po-drujeski, să renunțe la pretențiile lui obosite, în numele viitorului acestui stat? Au nu știm care este prețul acestei prietenii?

Putem da vina mult și bine pe Iurii Ivanovici Roșca, precum că a pornit niște zvonuri și speculații în vechea sa tradiție, dar după câte se pare, deja și unii euripeni se întreabă ce fel de ceaiuri se beau mai nou la Chișinău.

Așa că, dați-mi voie să între încă o dată: Da protestatarii unde-s?

Alegerile ca idee națională. (Cu ocazia Zilei Alegerilor)

Înțeleg că astăzi tot mapamondul celebrează Ziua Alegerilor. O sărbătoare nici că mai portivită pentru Republica Moldova - mai că ar trebui să o declarăm zi nelucrătoare. Pentru că noi suntem o nație de alegători.

Am mai scris cândva un editorial la această temă, pe când eram redactor-șef la Business Class, dar am să mă repet și pe blog. Așadar, eu cred că noi, într-un fel, am rezolvat deja problema ideii naționale, pe care o căutăm de cam două decenii. Alegerile - iată marea noastră idee, pentru că și noi deja nu mai suntem moldoveni, români, rusi, evrei sau găgăuzi - naționalitatea noastră este "alegător".

Pentru că noi alegem în permanență: pe lângă șirul de alegeri normale noi mai avem interminabile alegeri repetate, apoi, cu mare alai, cetățenii aceste țări aleg președinții României, Rusiei, Ukrainei, Bulgariei - a tuturor țărilor, cetățenia cărora o dețin pe lângă cea a RM.

Astfel, moldovenii decid soarta a multe țări europene, dar, arareori, o decid pe cea a propriei Patrii.

Felicitări cu ocazia Zilei alegerilor, stimați concetățeni!

Minunile naturii. 2

Am mai aflat despre o plantă-minune înflorită recent.

Cea mai mare orhidee din lume, cu o înălţime de 2,5 metri, a înflorit într-un parc naţional din Brasilia, a anunţat la 1 februarie Institutul brazilian pentru mediu (IBAMA). (E și o foto mai jos, dar nu este exact a plantei respective, ci a speciei)

Orhideea a fost plantată în urmă cu cinci ani, are 19 tije, unele dintre ele ajungând până la trei metri, pe care cresc 400 de flori.

Numită în mod obişnuit Giant Orhideea, Regina Orhidee, orhidee trestie de zahăr sau orhidee Tiger, Speciosum Grammatophyllum Blume 1825 este una dintre speciile cu cea mai mare greutatedin lume. Orhidee poate ajunge la o înălţime de până la aproximativ 3 metri.

Un Speciosum Grammatophyllum orhidee, cu o greutate de 2 tone a fost unul dintre punctele de atracție majore la o expozitie la Crystal Palace în Londra în 1851.

Floarea este nativă din Birmania (Myanmar), Thailanda,

Laos, Vietnam, Malaezia, Indonezia şi Noua Guinee.

Din cauza dimensiunii și greutății sale enorme, Grammatophyllum Speciosum greutate

Este greu de cultivat și necesită multă răbdare, deoarecee înfloreşte orhidee doar o dată la doi-patru ani.

Florile durează aproximativ două luni şi au o dimensiune de aproximativ 10 cm.

… și iarăși, am înțeles că miroase a ciorapi nespălați.

Cum de se întâmplă că cele mai rare felori miros cel mai urât?

Gustul Moldovei... cam searbăd

Azi dimineață, deplasându-mă spre serviciu, am văzut cum angajații unei agenții de publicitate care deține proprietatea la câteva zeci de city-lighturi de pe viaduc, montau în grabă noile fețe publicitare. Ce e drept, nu prea noi - fiecare agenție are niște imagini neutre de rezervă, pe care le amplasează atunci când nu are publicitate propriu-zisă. De obicei, acestea conțin niște mesaje sociale puțin eficiente (pentru că tot ce e gratuit la noi în țară este așa cum dă Domnul) și niște clișee pe lângă care treci indiferent. Uite și eu, dacă nu erau muncitorii, probabil că nu le observam nici acum.

Pe aceste imagini erau imprimați niște struguri din care curge direct într-un pahar vinul, iar mai dedesubt inscripția"Gustul Moldovei". Genial de neinspirat. Unu, pentru că deja ar trebui să mai găsim și alte simboluri ale noastre (ăsta find cam terfelit în utimul timp). Și doi, pentru că gustul țării noastre nu este numai ceea ce iese când dai la teasc.

Parcă ne-am putea închipui că traversând Parisul la un moment dat să vedem 20-30 de panouri publicitare, amplasate la 5 metri distanță, pe care să fie reprezentată o sticlă de vin, șampanie sau cognac, cu inscripția "Le gout de la France"? Ridicol. Sau în Moscova, o galerie cu grâu sau cartofi, cu o "stopcă" alături și inscripția "Вкус России". În Mexic - agava și Techila, cu " El sabor de Mexico" sau eventual în Drochia - un șir de sfecle cu un pahar de samogoncă, iar alături - deja tradiționala inscripție "Gustul Nordului Moldovei".

Măi, măcar diluați și voi șirul ăsta genial cu o imagine cu mămăligă și jumări, pentru cei care nu beau, să știe și ei ce asociații să le trezească Moldova. Mă bucur că nu ați scris "Gustul Moldovioarei", asa cum obișnuiesc să își numească țara politicienții autohtoni, diminuându-i astfel din importanță și arătând cât e de nenorocită, pentru că de cele mai dese ori îi spun "sărmana noastră Moldovioară". Vi-l închipuiți pe Sarcozi spunând: "Frănțioara noastră" sau pe Obama, doinind: "Americănioara noastră":))

Minunile naturii

Citesc știrea pe www.ziare.com și aflu că în Australia, după 5 ani de așteptare, a inflorit cea mai mare floare din lume. Se numește Arum Titan sau floarea-cadavru. Evenimentul s-a produs la Grădina Botanica din Cairns, din nord-estul Australiei. Floarea-cadavru provine din pădurile tropicale ale insulei Sumatra (Marea Chinei de Sud), este foarte rară, are 3 m înălțime si o greutate de 75 kg, iar denumirea reflectă capacitatea ei de a mirisi asemeni unui cadavru aflat în stare puternică de putrefacție. Un record a fost înregistrat în 2005 la Stuttgart în Germania, de o floare de 2,94 metri. Chiar dacă este foarte spectaculoasă, floarea este și fosrte efemeră, având o durată de viaţă de doar 72 de ore. Chiar dacă așa și îmi vine să glumesc, scriind: a trăit puțin, dar s-a făcut simțită, sau că a trăit puțin, dar intens, mi s-a părut foarte curioasă această istorie și am căutat poze care să ilustreze acest fenomen rarisim. Priviți cu plăcere!

Cazinourile - bine v-au făcut!

Citesc pe Unimedia și mă bucur:

Taxa achitată în bugetul de stat de către proprietarii de cazino va creşte de două ori. Un proiect de lege în acest sens a fost votat astăzi, 26 ianuarie, de către Executiv. Astfel, pentru fiecare masă de joc, se va plăti 360 mii lei, în comparaţie cu taxa de 180 mii lei, care se achita anterior.

Cam prin 2008 am avut o deplasare în Bulgaria și una dintre impresiile cele mai stranii pe care mi le-a lăsat Sofia era legată de sălile de joc. Erau peste tot, la orice colț - cazinou sau săli de jocuri - un Las Vegas de lumea a treia. În schimb îți rodeai călcâile până găseai un Internet-cafe ca să intri în rețea. Atunci tare mă bucuram că la Chișinău avem puține localuri de acest fel. Nu pentru că ași fi eu extrem de pudică, ci pentru că niciodată nu am să înțeleg de ce oamenii noștri mai continuă să creadă că s-ar putea îmbogăți peste noapte într-un cazinou. Și cum sunt gata, unii dintre ei, să lase ultimul ban luat de la gura familiei, într-o sală de jocuri de noroc, nutrind speranțe goale.

Nu am nimic cu cei care se duc din curiozitate să joace o seară la Las Vegas sau în Monte Carlo. Au bani, își pot permite o scurtă aventură de o seară cu o pierdere rezonabilă. Sălile de jocuri de noroc îi primesc cu bucurie. Dar vă amintiți că nicăieri în lumea bună nu sunt acceptați, ca fiind egali, nouveaux riches-ii care au câștigat sume importante la Cazino?

Dar când văd cu câtâ râvnă "plonjează" în azart orheienii, făleștenii sau bălțenii, mă apucă jalea. Dacă mai ținem cont de faptul că jocurile de noroc îi fac pe mulți din cei slabi de înger dependenți, atunci chiar e cazul nu doar să mărim taxele, dar sa punem și problema scoaterii caselor de joc în afara localităților.

Salutare, Moldova-Gaz!

Apoi, de data asta am să cad de acord cu multcontestata Maia Laguta - gazul nu-i fasole, domnilor, chiar dacă pe undeva au ceva în comun.

Priveam aseară televizorul si mă îngrozeam de cifrele pierderirilor pe care le anunța compania. Vă întreb, Domnilor cu gazele, cine se face vinovat de proasta voastră administrare a resursei pe care o dețineți - voi, nepricepuții, sau noi, care vă tot achităm prostia?!

Ce am eu cu pierderile voastre stupide și de ce ar trebui să vă suport nerozia, de parcă voi atâta ați și aștepta, să-mi achitati vreo gresală? Sau ați decis să ne mulgeți până, vorba anecdotei, ni se vor bulbuca ochii?

Ce m-am săturat de șantajul vostru și cât de mult încep să-i urăsc pe cei care de două decenii tot vorbesc despre sursele alternative de energie pentru Moldova și numai vorbesc. Pentru că unica sursă alternativă rămâne tizicul.

Gazul, în general, miroase urât. De la Moldova-Gaz pute de la o poștă. A porcărie. Dar mai e ceva - gazul, de regulă, dacă nu este utilizat corect, provoacă explozii.